Imi urasc poseta, spuse Nora

Mai citisem cate ceva scris de Nora Ephron. Daca numele ei nu va este familiar din proza, sigur va este din cinematografie: ea a scris scenariile pentru Sleepless in Seattle si When Harry met Sally; autobiografia ei sta la baza splendidului Heartburn, filmul cu Meryl Streep si Jack Nicholson in tineretile lor.  Zilele trecute am luat la intamplare o carte din Diverta, simteam nevoia unei lecturi usoare. Pana la urma cartea s-a dovedit a fi calda si delicioasa ca o ceasca de cacao bauta pe o veranda, intr-o dimineata ploioasa de noiembrie, cand esti invelita bine intr-o patura groasa, neaparat cadrilata.

Cele 15 eseuri din carte nu au legatura cu moda, ci cu femeile, cu frumusetea noastra trecatoare, cu felul in care ne hotaram sa acceptam sau nu aceste schimbari. Cartea e induiosatoare pe alocuri, uneori trista, niciodata fatalista, cel mai adesea amuzanta, vioaie, inteligenta, auto-ironica – dar cum nu am chef sa va prost dispun, am sa va scriu un citat din capitolul intitulat „Imi urasc poseta”.

„Imi urasc geanta. Chiar o urasc. Daca faceti parte dintre acele femei care cred ca poseta e o mare chestie, nu va obositi sa cititi ce am scris aici, pentru ca nu vi se adreseaza. Eu ma adresez femeilor care-si urasc posetele, care nu se pricep la posete, care inteleg ca posetele lor reflecta o gospodarie dezordonata, o dezorganizare lipsita de orice speranta, o incapacitate cronica de a arunca vreodata ceva si esecul permanent de a face fata obligatiilor impuse de un accesoriu pretentios si dificil (de exemplu, obligatia de a se asorta intr-un fel cu imbracamintea).

Eu ma adresez femeilor ale caror posete sunt un talmes-balmes de Tic-Tacuri cazute din cutiuta, antinevralgice solitare, rujuri fara capacel, cate un strugurel expirat, farame de tutun – desi nu mai fumezi de cel putin zece ani -, tampoane iesite din ambalaj, monede englezesti dintr-o excursie facuta candva la Londra anul trecut in octombrie, bilete de avion din calatorii de mult uitate, chei de la cine-stie-ce hotel, pixuri cu pasta care curge, servetele igienice despre care nu stii daca au fost sau nu folosite, lentile de ochelari zgariate, un saculet vechi de ceai, cateva cecuri personale mototolite, desprinse din carnetul de cecuri si pline de urme de degete si o periuta de dinti neprotejata, care arata de parca ar fi fost folosita la lustruit argintaria.

Ma adresez femeilor care, la mijlocul lunii iulie isi dau seama ca inca nu si-au cumparat o poseta de vara sau care, in miez de iarna, inca mai poarta o sacosa de pai.

Ma adresez femeilor carora li se pare ingrozitor ca o poseta sa coste cinci, sase sute de dolari – ca sa nu mai vorbim de chestia aia la moda care se cheama poseta Birkin si costa zece mii de dolari, desi n-ar fi relevant pentru ca nu poti ajunge nici pe lista de asteptare ca sa-ti cumperi una. Lista de asteptare! Pentru o poseta! Pentru o poseta de zece mii de dolari, care va fi pana la urma umpluta cu Tic-Tacuri vechi!

Ma adresez acelora dintre voi care, pe scurt, inteleg ca poseta – intr-un mod absolut detestabil – va reprezinta. Sau, cum ar fi spus Ludovic al XIV-lea, dar n-a spus-o pentru ca era prea inteligent ca sa aiba o poseta, Le sac, c’est moi.”

Cartea e presarata de referinte stilistice, care mai de care mai haioase: de la taioarele de shantung roz purtate de o anume domnisoara Ross, la blugi cu betelia pana in talie, bikini, haine rosii cumparate la pret redus, fuste ecosez din lana si blonde la coafor.

Va recomand cartea, se numeste „Nu-mi place cum arata gatul meu”, publicata de editura Curtea Veche. Va promit ca veti petrece cateva ore placute, dupa care va veti gandi altfel la valoarea unei genti sau la zambetul plin de intelepciune al unei matusi mai in varsta.