Who’s that girl?

Am primit o intrebare zilele trecute, pe email. Cineva ma intreba ce e cu tot tambalaul asta in jurul lui Agyness Deyn. Adica ok, persoana respectiva imi spunea ca intelege ca e fata draguta, dar i se parea ca entuziasmul fata de persoana ei este disproportionat.

Pai ce pot sa spun, decat sa o rog sa isi aminteasca de vremurile de demult. Atunci cand nu exista decat un canal TV, care si ala transmitea numai 2 ore pe zi, si doar 3 cinematografe in oras – astfel incat orice eveniment cu alura vag culturala devenea o ocazie speciala. Sau ceva mai tarziu, cand toate canalele (vreo 5, 6, 7 sau cate erau) transmiteau numai Dallas, stiri ingrozitoare despre violuri si telenovele, iar luni dimineata toata lumea discuta doar despre ce i-a mai facut Don Leoncio sclavei Isaura. Ah, da, adevaratele zile ale culturii. Cine mai e surprins ca astazi, in aceasta superficiala perioada a fragmentarii culturale datorita celor 259 de canale TV, zecilor de cinematografe si posibilitatii descarcarii ilegale a oricaror filme din retea, ne intoarcem cu nostalgie catre zilele in culori de sepia de acum 20 de ani?

Ceea ce ma face sa revin la Agyness Deyn (ma rog, intr-un fel mai ciudat, e adevarat, dar bear with me…).

Cineva, la un moment dat, a decis ca lumea are nevoie de un alt fel de simbol cultural – prin intermediul cuiva care lucreaza in moda si care sa reprezinta o generatie. Tipa aia, Kate Moss.. ei bine, parca prea a fost folosita, e deja desueta. Si-a trait traiul etc… Lily Cole – mda, e frumusica dar a ajuns sa fie asociata doar discutiilor despre anorexie. Ceea ce inseamna ca lucrurile pot deveni tricky daca vrei sa o folosesti ca simbol cultural.

Si uite asa, cu o sincronizare demna de invidiat, apare Agyness cu pseudonimul ei cu tot (pentru cine nu stie, numele ei real este Laura Hollins), cu accentul din nordul Angliei (care este deseori denumit „the London style press” – adica de catre acele reviste de moda, care apreciaza in mod deosebit pictorialele alb-negru in care o manechina este fotografiata intr-o locatie sordida purtand pe cap o masca urata si in picioare niste pantofi oribili, o vor eticheta drept „reala”), cu gustul ei cam ciudat pentru haine si preferinta pentru amici din cartierele sarace ale Londrei.

Nu ma intelegeti gresit, sunt sigura – la fel ca persoana care mi-a scris – ca Agyness e o fata frumusica, prietenoasa si inteligenta, iar in reclame si pe podium este minunata. Dar daca te uiti la parul ei scurt peroxidat, la preferinta pentru ghete Doc Martens si fuste mini din spandex, nu se poate sa nu te intrebi de ce este adulata ca fiind un „style icon”, cand de fapt pare sa o imite pe Marie Fredriksson (Roxette va spune ceva?)? Dumnezeule, pana si iD Magazine i-a dedicat intreaga editie a lunii mai. Overkill, daca ma intrebati pe mine. Personal, nu vad nimic iesit din comun la ea.

Dar in fine, hai sa nu fiu rea. Pentru ca, pana la urma, ceea ce vedem nu este decat o expresie a unei dorinte ce se vrea colectiva – fie ca vrem sa vedem cum arata colectia de vara Doc Martens, fie ca este vorba de fascinatia fata de o anume manechina. Amuzant este, totusi, cum aceeasi dorinta a vrut sa isi exprime dragostea pentru hainele cele noi ale imparatului cand, de fapt, ele nu existau deloc. Dar ma rog, nu degeaba metafora cu pricina are ca punct de plecare hainele si moda.