De ce si cand a devenit Carrie obsedata de designeri?

Am fost sa vad SATC. Eventually… Care incepe, la fel ca fiecare episod, cu un voiceover. Sarah Jessica Parker, intr-o dispozitie foarte pansiva, ne spune ca femeile vin la New York in cautarea a doua lucruri: “love and labels”. Daca expresia vi se pare cunoscuta, se poate sa fie din cauza cantecului lui Fergie, “Love or Labels”, intens promovat ca parte a coloanei sonore din film. Ideea, in schimb – a pune mana pe haine sau genti de designer este un motiv aspirational la fel de inaltator precum cautarea partenerului de viata – este noua. In fine, hai sa spunem ca Carrie era innebunita dupa sandalele Blahnik si se imbraca ostentativ excentric, dar in ecuatia stilului ei nu intrau obligatoriu etichetele de designer. Nu era, cum spun americanii, a label whore (era doar a clothes horse). Ultimul film este. Si nu imi e clara cauza.

Iau drept exemplu scena in care Carrie are o discutie telefonica cel putin stanjenitoare cu Samantha iar apoi o vedem deznadajduita… dar perfect incadrata de vitrina magazinului Diane von Furstenberg. Sau scena cand o Samantha frustrata sexual umple portbagajul unui Mercedes cu pungi si cutii de la Gucci. Sau scena in care Carrie ii ofera cadou de Craciun asistentei sale – probabil platita atat de prost, saraca, incat nu poate decat sa inchirieze o geanta Louis Vuitton – o geanta LV. Ca sa nu mai vorbesc de scena sesiunii foto in care Carrie pozeaza imbracata intr-o succesiune de rochii de mireasa, rostind printre oftaturi numele fiecarui designer: „Vera Wang… Carolina Herrera… Lanvin… Dior… Vivienne Westwood”. Pe masura ce montajul continua, nu puteam sa nu ma gandesc la negocierile care or fi avut loc pentru a putea prezenta aceste creatii. O fi cerut Herrera sa ii fie folosit numele intreg ? O fi cerut fiecare designer un anumit numar de minute on-screen ? Ce a facut Vivienne Westwood ca sa se asigure ca rochia ei va fi cea aleasa ?

Desi toata aceasta obsesie a numelor de designer nu este surprinzatoare – la urma urmei, a fost vorba de un serial renumit pentru garderoba sa fantastica – mi s-a parut usor dezamagitoare. Ceea ce nu inseamna ca nu mi-ai placut hainele din film! Din contra, multe dintre tinute sunt absolut fabuloase – de exemplu, cea cand Carrie isi cumpara exemplarul din Vogue sau cea cand Miranda se intalneste pe pod cu Steve. Din pacate, in film apar mult mai putine piese vintage, mai putine tinute mix-and-match, iar filmul in sine – cu evidentierea atator nume de designeri arhicunoscuti – pare sa ignore unul din atuurile serialului original: faptul ca a te imbraca este o modalitatea de a te reinventa si de a prezenta lumii diferite versiuni ale propriei personalitati.

De ce, daca nu din acest motiv, pe vremuri Carrie se imbraca atat de diferit de orice personaj din cinematografia moderna? Sa luam un alt exemplu, fusta ei alba de balerina din tulle, care aparea in absolut fiecare episod, in genericul de inceput, purtata cu un maieu roz. Initial, cred ca astfel de tinute reprezentau un fel de semnatura a fiecarui personaj, un fel de acronim sau de scurtatura care ne sugera un arhetip: Carrie era cea creativa si nehotarata, spre deosebire de Miranda – foarte profesionala, severa si disciplinata, Charlotte – naiva, altruista si eleganta si Samantha – la limita dintre vulgara si sexy, desi deseori sofisticata si inteligenta.

Pana la urma insa, hainele au devenit ceva mai mult decat o simpla sugestie la adresa personalitatii personajelor. Desi stim ca Carrie era jurnalista (si apoi scriitoare), proza ei nu era neaparat geniala. In schimb, adevaratul ei talent se ascundea in fundul dulapului ei. Geniul ei era legat de felul in care se imbraca, sau cel putin eu asa percepeam lucrurile. Carrie, in timpul serialului TV, era o femeie care putea transforma orice tinuta intr-un “costum” care se potrivea diferitelor etape sau faze din viata ei.

In sezonul 3, cand avea un iubit politician, Carrie o imita pe Jacqueline Onassis, purtand o rochie vintage Halston si ochelari de soare din anii ’70. In sezonul 4, cand alerga prin oras dupa ziare, pantofi si buchete de flori, Carrie isi creaza propria ei varianta de tinuta de vanzator de ziare – maieu mulat, hotpants, tocuri si o sapca newsboy. In serial isi faceau aparitia si haine sau accesorii de designer, desigur – in tinuta de newsboy e incaltata cu niste sandale Fendi, after all – dar lui Carrie ii placea sa amestece hainele, sa poarte chestii gasite prin magazine second-hand cu altele foarte scumpe, sa poarte blanuri la un meci Yankees sau un smoking alb peste un Tshirt cu Mickey Mouse.

Ok, unele dintre tinute erau adevarate dezastre – tin minte cel in care poarta un boa albastru din pene cu un top din cea mai oribila dantela elastica, parca cumparat din Obor, fusta mini in carouri combinata cu niste cizme stiletto roz si o tinuta de cocktail cu o rochie Rebecca Taylor peste niste pantaloni cargo de la Zara – dar ideea era ca personajul ne oferea un model admirabil pentru felul in care o femeie trebuie sa isi gandeasca stilul, garderoba si dulapul. Nu ar trebui sa adoptam ultimele trenduri, doar pentru asa dicteaza revistele. Putem admira creatiile de designer fara sa le adulam si sa intram la datorii din cauza lor. Ar trebui sa ne folosim imbracamintea ca un mijloc de a exprima cine suntem si sa devenim cine ne dorim.

As zice ca, la inceput, femeile nu prea au priceput mesajul serialului (poate si influentate de industria modei, evident). Mult timp, toate am crezut ca a ne imbraca in stilul lui Carrie inseamna exact asa : a ne imbraca la fel ca ea. Si uite asa, piata a fost inundata de un milion de brose-corsaj inflorite, in cele mai diverse culori, dimensiuni si texturi. A purta o floare la rever echivala cu a fi Carrie si a avea stil.

Pe langa asta, personajul a facut minuni pentru anumite nume din moda. Cate dintre noi auzisem de Christian Louboutin, Manolo Blahnik si Jimmy Choo pana la SATC? Ei bine, tot Carrie e vinovata pentru ca acum brandurile cu pricina se afla pe listele must-have a tuturor fashionistelor cu bugete pe masura.

Totusi, incet-incet, femeile au descoperit modalitati ceva mai discrete de a-si imita personajul preferat. De cativa ani incoace, stilul eclectic, tot ce inseamna mix-and-match – combinarea elementelor de high-fashion, mass fashion si vintage – ne-a ajutat sa devenim propriile noastre stiliste, sa ne jucam cu stilurile vestimentare si sa evoluam stilistic. Daca stati sa va ganditi putin, anonimii si anonimele surprinse de Scott Schuman (the Sartorialist) prefera sa se laude cu combinatii vestimentare neobisnuite decat sa faca parada de etichete.

Ei bine, tocmai acesta este si motivul pentru care filmul a fost dezamagitor pentru mine : numele de designer par sa aiba un rol mult prea predominant, fata de cat ar fi trebuit sa aiba. Pentru personajul Carrie din serialul TV, marcile de designer erau un mijloc de a ajunge de la punctul A in punctul B. Pentru personajul Carrie din film, marcile de designer sunt punctul B, scopul intregului scenariu, centrul vietii ei (exceptie face, poate, taiorul vintage cu care ar fi vrut sa se imbrace la nunta). Cineva, undeva, a hotarat ca filmul nu este destul de suculent fara parada de designeri, iar frenezia din media nu a facut decat sa sporeasca atentia acordata acestor… detalii, pana la urma.

Intr-un alt film, vezi Diavolul se imbraca…, nebunia asta cu designerii nu ar fi fost atat de deprimanta si nelalocul ei. Dar in SATC, mie mi s-a parut intotdeauna ca hainele erau o metafora. Creativitatea stilistica a lui Carrie din serial simboliza exact ce imi placea la ea : deschiderea ei pentru toate posibilitatile vietii si increderea in faptul ca exista nenumarate feluri placute de a ti-o trai. Filmul mi-a aratat o Carrie cu orizonturi limitate – atat stilistic (desi, inca o data, hainele sunt foarte frumoase, dar eclipseaza personajul si scenariul) cat si romantic. Carrie din serial isi crea propriile fantezii ; cea din film si le cumpara dintr-o vitrina. Trist (si puteti sa nu fiti de acord cu mine, dar asta e parerea mea).

Fotografii: hbo.com