Ce e cu vedetele care lanseaza colectii vestimentare?

{…} pot sa jur ca nu sunt in stare nici sa carpeasca o soseta”, ar fi rezumatul unui email primit de curand (am inceput oare sa primesc fan mail?).

Dupa cum zicea cu deosebita profunzime Tom Cruise in Jerry Macguire – si nu-mi pot aduce aminte secventa in detaliu, nevertheless let’s press on – „we live in a cynical world; a cynical, cynical world”… O dovada a acestui lucru sunt emailurile ca cel de mai sus, in care cate o persoana ia in deradere faptul ca Kate Moss s-a apucat de design si moda nu din dragoste pentru cusut, ci dintr-o dorinta usor panicarda de a-si face publicitate, acum ca a trecut de 35 de ani (ceea ce in lumea modellingului este o varsta matusalemica).

Lasand asta la o parte, ar fi oricum interesant de contemplat imaginea lui Beyonce, care apparently adora sa carpeasca sosetele lui Jay-Z. Adica, ce e rau in asta? Da, poate una din cele 99 de probleme ale lui sunt gaurile din sosete, dar dupa cum spune chiar el, „the bitch ain’t one.” Adica ea sigur nu e o problema, nu cand vine vorba de talentul ei de a manui acul si ata.

Putem sa ajungem la un compromis si sa spunem ca „da, asa este, unele vedete cu titlu de designer traiesc cu impresia ca „Acul si Ata” o fi numele unui pub din Londra.” Cu toate astea, numarul mare de celebritati care au facut tranzitia de la acting/ modelling/singing (JLo, Rachel Bilson, Gwen Stefani, Lauren Conrad, Sarah Jessica Parker, Madonna, Hillary Duff, Penelope Cruz, Victoria Beckham, Sienna Miller, Lilly Allen, Justin Timberlake… am insirat destui?) la fashion design sugereaza ca exista o legatura intre acestea.

Iar acum ca sunt intr-o pasa buna si deloc serioasa, pot sa imi imaginez ca legatura respectiva decurge cam asa: „Hmmm, imi place sa port toale cool! Iar daca port haine, sunt sigura ca pot sa le si creez! Pentru ca, mda, toata lumea imi spun cat de creativa sunt dar de fapt nimeni nu ma cunoaste cu adevarat… Si oricum, intotdeauna mi-a placut moda… Ok, cumparaturile, dar cam tot aia e… Hmmm, si o sa fac o super-petrecere ca sa imi lansez linia, si o sa apara multe multe fotografii cu mine! Si cea mai cool chestie este ca uite asa imi ajut fanele pentru ca, mda, o sa le imbrac si grasunele alea or sa aiba impresia ca poate ajung sa arate ca mine, daca se imbraca ca mine! Repede! Unde e numarul de telefon al designerului ala pe care l-am intalnit saptamana trecuta? Poate il sun pe Karl? Sigur ma poate ajuta cu partea aia cu desenatul…”

O data ca niciodata, designul era considerat un talent, o capacitate care trebuia – care e cuvantul? – INVATATA. Ok, nu vorbim de fizica atomica, dar totusi exista in design elemente care trebuie insusite, spre deosebire de a fi pur si simplu purtate. Creatorii de moda au strans randurile si au fost eminamente discreti, rareori au comentat cat de mult ii irita aparitia unor colectii vestimentare de tipul celor semnate de gemenele Olsen (care, intre noi fie vorba, mai sunt cunoscute si pentru altceva decat comedioarele de trei parale facute in pre-adolescenta? sau pentru vastele lor garderobe sau participarea la petreceri? adica au vreun talent, autentic au ba?) sau respectul si publicitatea acordate unor astfel de aparitii, spre deosebire de respectul si publicitatea acordate celor cu un loc meritoriu in industrie (adica, you know, cu studii, experienta samd). Evident, cum lumea modei este ipocrita prin excelenta, e posibil ca unii designeri sa isi tina gura inchisa pentru ca sa nu muste mana care poate ii va hrani la un moment dat, as the saying goes.

Oricum, o parte din vina este si a lor, a designerilor. La un moment dat, acum vreo 6-8 ani, designerii si casele de moda si-au dat seama ca una din cele mai destepte metode de a-si face publicitate si de atrage atentia asupra unui anume brand este alimentarea „culturii celebritatii”. Deseori, acest lucru a luat forma purtarii unei rochii sau genti de catre o anume vedeta. Alteori, s-a manifestat sub forma platirii unui bilet de avion/ 5 zile la spa/ shopping spree, pentru ca celebritatea respectiva sa accepte un loc in primul rand al unei prezentari de moda. Si metoda a functionat. Numai ca, pe masura ce designerii se prostrau la picioarele celebritatilor, acestea au inceput sa realizeze faptul ca ei personal, si nu doar imaginea lor, sunt o componenta esentiala a acestui business, la care ar putea contribui si ei. Si din care sa scoata mai mult decat un bilet de avion sau o geanta. Pai cum sa faca lucrul asta? Poate lansand o linie vestimentara?

Si uite asa, ajungem sa citim articole laudative in reviste de moda despre talentul lui Puff Daddy, care este numit Designer, cu D mare. Daca ascultam cu atentie, cred ca il putem pe Christian Dior plangand si rasucindu-se in mormant.