Facebook si o rochie noua

De felul meu destul de atehnica – am multe alte calitati, printre care gust estetic desavarsit, pricepere extraordinara in a gati mancaruri marocane, stiut sa citesc harti aproape ca un barbat si stiu sa tac tot la fel ca un barbat, loiala prietenilor si ma opresc aici pentru ca apoi lista suna a aroganta – , mi-am facut si eu in sfarsit pagina personala pe Facebook.

Poveste lunga, pentru ca aman lucrul asta de vreo un an de zile. It got the better of me, asta e. Pana invat sa pun „insigna” sau cum dumnezeu se numeste pe blog, ca sa va puteti abona usor, cautati-ma acolo. Iar daca cineva are sufletul foarte bun, il rog sa ma invete sa gasesc aplicatia respectiva pentru ca simt ca ma invart in cerc…

Bonus, cateva paragrafe din cartea pe care o citesc saptamana asta, „Rochia cea noua” de Linda Grant.

„Singura in cabina cu taburetul de catifea, agatatorile pentru haine, oglinda care te facea sa arati bine si luminile puse strategic, m-am descheiat la blugi si acestia au alunecat scotand la iveala picioarele acoperite cu fire de par negru, pe care nu le mai epilasem de luni de zile, si ma chinuiam sa imi aduc aminte cand imi cumparasem ultima oara ceva. Rochia rosie ma intimida. Oare cum trebuia sa o imbraci?

[…] Trebuia sa introduci bratele pe maneci si sa scoti un cordon lung printr-o despicatura laterala, in timp ce petreceai celalalt cordon in jurul taliei si, cu maini stangace, le legai pe amandoua cu o funda. Dupa ce am efectuat laborioasa manevra, rochia prinse dintr-odata viata, punand stapanire pe corpul meu si remodelandu-l. Sanii erau acum mai ridicati, talia ingustata. Paream cu cel putin 5 kilograme mai slaba.

Ma simteam amenintata de atingerea de matase a rochiei, caci parea ca nu se va mai desprinde de mine niciodata. Am tresarit cand am vazut naluca din oglinda, care ma privea, si pe care cu greu am recunoscut-o, cea la care renuntasem demult, fata zvelta, incitanta, eu cea de altadata, stralucind de partea cealalta a sticlei, zambindu-i unei femei de cincizeci si trei de ani, cu radacinile parului nevopsite.[…].

Rochia rosie arunca licariri de rubin in contrast cu pielea mea. M-am ridicat pe varfuri, ca sa vad cum mi-ar sta cu tocuri. Mi-am pus piciorul drept in fata si mi-am dus mainile acolo unde imi aminteam ca erau ultima data soldurile. Fara camuflajul esarfei de matase, gatul ridat era expus, insa pielea de pe piept nu era incretita. Ce feste iti joaca propriul corp, cum se mai distreaza el pe seama ta, de-ti vine sa si razi! […] Rochia imi patrunsese in carne, devenise una cu mine. Cine si-ar fi putut da seama unde se termina una si unde incepea cealalta? Cat de ridicol mi se parea sa ma indragostesc de o bucata de material! O cumpar!”