Ce-ai pe bucket list

For the record, eu nu am un bucket list.

Mi se pare foarte faina ideea ca, pana mori, sa fi bifat anumite chestii specifice: sa iti cumperi o insula, sa urci pe Himalaya, sa mergi pe Route 66 sau Inca Trail, sa creezi un parfum cu numele tau, sa salvezi un urs panda, sa vezi catacombele Parisului, sa inoti cu delfini, sa te lasi hipnotizat.  Asta poate si din cauza ca, daca e sa cred in ceva, atunci cred in a iesi din propria zona de confort – ca vorbim de stil vestimentar sau de a-ti depasi limitele,  fricile, tabieturile…  Iar depasirea zonei de confort inseamna sa iti faci curaj sau, la fel ca ursuletul Winnie, sa descoperi ca il ai („you are braver than you believe, stronger than you seem…”).

In alta ordine de idei, „zona mea de confort” tine foarte putin de fizic, realizarile care simt ca au legatura cu curajul meu sunt de cu totul alta natura. Nu mi-am propus niciodata vreun record personal de mers pe carbuni incinsi sau de stat in cusca subacvatica cu un rechin.  Si mai ales nu imi propusesem vreodata sa sar cu parasuta! Daca mi-as fi trecut-o pe vreo lista, as fi renuntat rapid la idee in favoarea alteia (my ultimate wish, cina cu Clive Owen). But there you go, am facut-o si pe asta.

Totul a inceput datorita proiectului „Tea and the City: Aventuri urbane cu Lipton”, lansat de Lipton Ice Tea in urma cu cateva saptamani bune. La vremea respectiva, dupa niste sedinte de brainstorming in care s-au generat o groaza de idei, am fost anuntata ca voi face parte din echipa care va sari cu parasuta. La Clinceni. De la 4.200 de metri. Ah, desigur, exista si optiunea participarii doar la picnicul ulterior, sa nu va imaginati ca eram dusa cu forta acolo! Pai da, dar parca propovaduiam iesirea din zona de confort, curajul asumarii unor gesturi… nu?

Am facut si un concurs pe blog. Dar, conform mesajelor pe care le-am primit in private, se pare ca femeile mai curand prefera durerea de jumatate de ora a unui epilat cu ceara fierbinte decat frica unui salt de 5 minute cu parasuta. (Si by the way, tot eram intrebata: care e legatura dintre Lipton si parasutism? Celor care m-au intrebat le-am explicat ca legatura nu e cu parasutismul in sine, ci cu experientele pe care Lipton l-a creat in timpul campaniei „Tea and the City: Aventuri Urbane cu Lipton”: defense driving la Ciorogarla, hidrobiciclete pe Bega, alergat in Cluj sau mulaj couture in Bucuresti…).

Anyway, eu ma entuziasmam pe masura ce se apropia data saltului dar va marturisesc si doua lucruri:

Unu: le-am spus parintilor doar o data, in treacat, asa cu nonsalanta – ah, apropos, sa stiti ca o sa sar cu parasuta intr-o duminica, dar nu va fi nimic teribil! Mama mea se ambaleaza, isi face griji si intra in panica si cand ma duc singura cu masina pana la Constanta 🙂 Oricum, cred ca la momentul respectiv nici nu m-au luat in serios.

Doi: am abordat metoda leucoplastului: „nu vreau sa stiu cand mi-l smulgi, doar fa-o dintr-o  singura miscare!” Cu alte cuvinte: nu vreau sa stiu cum arata echipamentul, ce o sa simt in timpul saltului si dupa, care sunt riscurile (duh, e doar unul si mare!). Altfel, in mintea mea totul ar fi capatat dimensiunile unei mega-ciuperci atomice.

Si a venit si dimineata „aventurii”, ziua marcata in calendar. Am ajuns la Clinceni, la vreo 25 de km de Bucuresti. Soare, iarba verde, aer curat, un mare hangar rosu, muzica cu un volum decent la difuzoarele din care, o data la cateva minute, se auzea: „5 minutes to team 13, pink airplane! 5 minutes to team 13, pink airplane!” Si multi barbati splendizi, vorba Sanei, „cu abdomen cu patratele, umeri de revista glossy, par valvoi si atitudini de surferi”, aviz fetelor single.

Pentru a merge pana la capat cu bravura, m-am inscris in prima echipa. Ma rog, de fapt in a doua, dar cum Cabral intarzia, i-am luat locul 🙂

Un nene simpatic, cu mustata de ardelean (cred ca il chema Andrei, dar nu sunt sigura, unele din chestiile din acea zi sunt acoperite de un fel de ceata), m-a trimis sa imi pun combinezonul de zbor, m-a bagat in niste harnasamente mai ceva ca in „50 shades of grey” si a inceput sa imi faca instructajul: vezi ca urcam la 4.200 de metri, sarim in tandem cu mine legat in permanenta de tine, sus e foarte frig si va trebui sa respiri pe gura, daca ti se infunda urechile faci ca la scuba-diving (adica te tii de nas, cu gura inchisa, si incerci sa expiri), cand sarim din avion sa iti arcuiesti corpul spre spate, vezi sa nu iti balangani mainile pe langa tine ci sa le tii in lateral, inainte de saritura o sa stam putin pe marginea trapei laterale cu picioarele in afara avionului, ca si cum am sta cu picioarele in apa pe marginea piscinei, cand o sa aterizam va trebui sa iti indoi genunchii si sa ii aduci spre piept, sa nu iti fie frica, etc etc etc… N-am mai auzit mare lucru dupa „vezi ca urcam la 4.200 de metri”.

Si ne urcam in avion: mic mic mic si zbarnaitor. Noua oameni: trei saritori incepatori, cu trei instructori si trei oameni care ne filmau/ fotografiau in timp ce saream. Pentru ca da, am uitat sa va spun: se presupune ca este 1. o zi memorabila; 2. trairile la prima saritura sunt atat de viscerale, tari, intense, cum vreti voi, ca oricum nu te uiti pe nicaieri si nu prea realizezi ce ti se intampla.

Dureaza cam zece minute, interminabile, pana ajungi la 4.200 de metri altitudine. Iar ca sa va faceti o idee cat de sus e: e foarte sus! Campurile de jos devin mici dreptunghiuri verzi si galbene, aerodromul devine un minuscul patrat rosu, am trecut chiar pe langa niste norisori.  Instructorii ne tineau de vorba, ne mai explicau una-alta (n-as putea sa va spun ce, total blackout here), cameramanul ne mai intreba ceva (am bravat big time, bineinteles ca am emotii dar sunt mega-entuziasmata!). La un moment dat, Andrei m-a intrebat: „esti genul care tipa?”  Eu ii raspund: „nuuuu, mai ridic vocea uneori, dar nu urlu! Iar acum sunt calma!” „Bine”, zice el, „cum zici tu, dar sa stii ca daca vrei sa tipi, e in regula, multi tipa la primul salt.” In gandul meu: „not me, nu ma entuziasmeaza chiar asa sporturile extreme, nu am visat niciodata ca zbor, o sa fiu cool. I’m the ice queen and Winnie the Pooh, all rolled into one.”

Iar apoi s-a deschis usa avionului. Si brusc, in cat timp va ia sa cititi aceste cuvinte, prima echipa s-a rostogolit din avion. Mi-am ridicat privirea catre Sorin (castigatorul de pe blogul lui Cabral), pe care l-am vazut alb la fata si soptind „f*%k”. Instructorul m-a batut pe umar, ne-am asezat cu picioarele in afara avionului, „ca la piscina”…. si apoi am sarit.

Va jur ca acum, in momentul in care scriu, mi-au transpirat mainile. Mi s-a pus din nou un nod in stomac si mi s-a accelerat respiratia. Iar acolo, sus in aer, tot ce am fost in stare sa fac a fost sa urlu. Am tras un urlet, cum nu am urlat in viata mea. Prin cap nu imi trecea nici macar un singur gand, nu simteam decat groaza, groaza, groaza. Auzeam vajaitul aerului pe langa urechi si aerul foarte rece pe fata. And that’s it.

Dupa primul minut, in care cobori cu 200 km/ ora, instructorul deschide parasuta si in jurul tau se face liniste. Esti ca o pasare si, daca esti norocos si te-ai calmat, simti ce inseamna libertatea, te uiti de sus la lume, te mai uiti in sus la cerul foarte albastru, incepi sa simti o stare de exaltare iar in tine creste un „woo hoooo!” La mine, „woo hoo”-ul a aparut cand ma apropiam de aterizare. Pe de o parte ca da, am sarit, am facut-o, omg! dar si omg, pamant sub picioare!

Am aterizat cu picioarele tremurand dar, vorba reclamei, cu coafura intacta, putin ciufulita. Mi-am petrecut restul zilei rememorand senzatiile sariturii, amintindu-mi amanunte, razand nervos sau cu pofta, rontaind sandvisuri cu somon si tapenade de masline negre, zambind la comentariile pozelor puse pe facebook, band Lipton Ice Tea, dar mai ales bucurandu-ma de soare si de senzatia impartasirii unei experiente exceptionale, memorabile pentru tot restul vietii, cu grupul de la Clinceni.

Va recomand sa incercati sky diving? Absolut si fara echivoc, da. Daca nu pentru altceva, macar pentru ca sa simtiti o data in viata ce inseamna groaza extrema, senzatia de zbor si bucuria de fi eroul propriei vieti, pentru o zi.

As mai sari o data? Hmm….

Inscrie-te la newsletterul nostru si vei fi prima care primeste idei de tinute si recomandari de shopping, afla despre concursurile cu premii si citeste articolele de pe Style Diary!

Fotografii: Lipton Romania