Dalida: un film, o retrospectiva, o viata de legenda

Weekendul trecut vedeam filmul Lisei Azuelos. Pe afis, Sveva Alviti, o tanara actrita italianca cu o fizionomie frapant de asemanatoare cu a personajului pe care il intruchipeaza, alimenteaza misterul: silueta, imbracata intr-o rochie-furou din paiete negre, se decupeaza pe un fundal negru. Este un biopic bine facut, care nu treneaza ci puncteaza momentele-cheie din viata personala si publica a Yolandei Gigliotti, cea pe care noi (si parintii nostri!) o stim drept Dalida.

Mi-am dorit sa aflu mai multe despre ea dupa dimineata la Palais Galliera, petrecuta vizitand expozitia dedicata garderobei ei. „Dalida, sa garde-robe, de la ville à la scène” inseamna, in realitate, 108 rochii pastrate de Orlando, fratele si mostenitorul ei, alaturi de alte cateva zeci de accesorii (bijuterii, incaltaminte, accesorii): o incursiune atent curatoriata si construita cu grija, o poveste a 30 de ani de evolutie stilistica si cariera muzicala.

Nu mi-am propus sa recenzez filmul (dar vi-l recomand, inca este pe ecrane), insa va invit sa ne plimbam impreuna prin expozitie, prin garderoba Dalidei.

Gandita cronologic, expozitia este impartita in patru tematici; fiecare dintre ele traseaza parcursul ei artistic, in paralel cu evolutia stilistica si transformarile din viata ei personala.

Punctul de plecare este 1956, cand fosta Miss Egipt ajunge la Paris si devine diva debutanta, cu o garderoba puternic influentata de curentul New Look. In capitala modei tocmai este prezentata moda verii urmatoare, tanara diva se indragosteste de suflul acestei noi lumi si de colectiile nou-lansate. Mostenirea stilului Dior este prezenta, iar in egala masura generatia tanara este cea care dicteaza stilul acelor ani.

Pentru o scurta perioada, Dalida poarta rochii cochete, fuste ample si bustiere-corset, in tonuri pastelate si nuante blande. Rochiile anilor ’50 ii accentueaza silueta, ii subliniaza firea romantica si natura feminina, dar cam atat. Nu transmit nimic personal. Ar fi putut fi imbracate de Brigitte Bardot sau oricare dintre contemporanele ei.

Doi ani mai tarziu, in 1958. Rochia rosie din catifea, semnata Jean Dessès, este creatia cu care se deschide de fapt expozitia – si, de altfel, prima cu adevarat remarcabila. In varsta de 25 de ani, Dalida imbraca aceasta rochie-fetis pentru primul ei recital de la Bobino, in care numele ei este cap de afis. Seducatoare, intr-o culoare care aminteste de nuanta cortinelor, este o rochie care o ancoreaza in constiinta publicului.

Deloc intamplator, Dalida o re-imbraca in 1981, cand sarbatoreste 25 de ani de cariera si primul ei disc de diamant. Este prima cantareata care reuseste aceasta performanta. Mesajul ei e atent studiat: a stiut sa ramana un sfert de deceniu in inimile francezilor, mentinandu-si silueta la fel de fina; Miss Egipt a devenit mega-star, dar inconfundabila si neschimbata.

Rochia ei rosie vorbeste nu doar despre o garderoba conservata, ci si despre o femeie care intelegea ca succesul, din pacate, se confunda cu conturul corpului sau. Intr-o alta sala a expozitiei se aud fragmente ale unui interviu cu Eve Ruggieri, careia Dalida ii spune, cu voce aparent mandra, ca poarta aceleasi masuri ca in tinerete si incape in aceleasi haine de la inceputul carierei ei.

In 1961, Dalida il intalneste pe Pierre Balmain si cei doi incep o lunga colaborare. Tot el ii va crea rochia de mireasa, purtata la cununia din acel an cu Lucien Morisse.

Dalida continua sa poarte creatii Balmain pana in 1978. In toti acesti ani, acesta ii realizeaza cele mai multe dintre rochiile de scena ale acelor ani, mai cu seama cele pe care le imbraca pentru concertele de la teatrul Olympia. Intre timp, Dalida renunta la brunetul intunecat care o consacrase si devine blonda, renunta si la rochiile clasice, imprimeurile romantice si culorile dulci.

Si aici firul expozitiei traseaza paralele intre emotiile vietii personale, reflectarea perioadei austere, grave prin care trece Dalida si metamorfoza ei vestimentara. Cea de-a treia etapa a expozitiei sugereaza momentul disparitiei lui Luigi Tenco, una din marile ei iubiri.

Ca un personaj de tragedie greaca, rochiile Dalidei se lungesc pana la pamant, devin dramatice, culorile dispar cu totul, silueta ei devine fluida, fragila, sustinuta doar de sobrietatea hainelor sau de tesaturile mai pline, care devin exoschelet. Acum, Dalida si Balmain ajung la consensul stilistic al crearii unei „uniforme” monocrome pentru scena: rochii albe lungi pana in pamant, sobre, luxoase, ornamentate de perle si broderii, alternate cu rochii negre, misterioase, senzuale, care ii descopera bratele si spatele. Alaturi de Balmain, Azzaro, Chanel, Christian Dior o incarca pe scena de lumina si de umbre.

Rochia alba brodata cu perle din 1973 a fost creata pentru „La Nuit du cinéma”. Dalida o imbraca din nou in 1978, cand ii este prezentata regelui Hussein al Iordaniei. O rochie simpla dar dramatica, ultra-eleganta si sobra.

Sfarsitul annilor ’60 marcheaza o alta tematica a garderobei Dalidei: o demarcatie clara intre tinutele de scena si hainele „de strada”. Pe masura ce repertoriul stilistic pentru public devine mai dramatic, mai elegant, mai liniar cromatic, cu atat sifonierul cotidianului ei devine mai colorat. Dalida se indragosteste de curentul hippie si de tot ce o apropie de casa, de Egipt, de Orientul Mijlociu: poarta kaftane din Liban, salvari din Turcia, rochii lungi si djelabale din Maroc, dar si jeansi brodati si evazati cumparati la Las Vegas.

Dupa 1967 Dalida devine o mare admiratoare a lui Yves Saint Laurent. Ii poarta smokingul cu eleganta si mandrie, ii iubeste saharienele si taioarele, nu se poate desparti de trench-ul negru semnat YSL.

Incepand cu 1978, stilul ei muzical si garderoba isi schimba registrul. Este momentul in care cantareata trece de la recital la show, de la designeri haute-couture la costumieri.

Dalida se apropie de curentul disco, iar aparitiile ei pe scena inseamna coregrafie, trupa de dansatori, miscari scenice dramatice. Are nevoie de rochii mai stralucitoare, in care sa se poata misca cu fluiditate. Perioada ei a la Rita Hayworth, cea rochiei rosii din catifea, este demult apusa. Progresiv, renunta la creatiile designerilor si imbraca rochii din fibre noi, cu stretch si lurex, cum sunt cele imaginate de Jean-Claude Jitrois, Michel Freysnay si Mine Barral. Acum poarta paiete, constelatii de strasuri, pene de strut, piele tigrata si piele neagra, volane si evantaie, un caleidoscop de culori exuberante si straluciri kitsch, costume flamboiante dar feminine, care oscileaza intre fastuozitatea cabaretului de inceput de epoca si luxul show-urilor din Las Vegas.

In particular, Dalida se imbraca simplu, ca o femeie care doreste sa treaca neobservata: pantaloni evazati, o helanca fina, o bereta, ochelari de soare cu lentile mari, un trench de culoare inchisa. Continua insa sa poarte bijuterii luxoase, brelocuri stralucitoare si accesorii exotice aduse din calatoriile ei.

In cea din urma incapere a expozitiei, tinutele si costumele Dalidei sunt montate pe podiumuri care se rotesc lent. Atatea podiumuri cate discuri de aur a castigat in cariera ei. Pe fundal se aud cateva dintre cele mai cunoscute refrene ale ei: Laissez-moi dansez, Salma ya Salama, Je suis malade, Paroles paroles…