Si daca industria modei ar avea un „inclusion rider”?

Toate industriile au propriul jargon, propriile terminologii obtuze, misterioase, fanatice. Front end. Whiteboarding. Colectii capsula. 4-4-2. Above the fold. Ideal, cu totii ar trebui sa cunoastem termenii respectivi sau sa stim ce inseamna, atunci cand ii auzim (sau citim). Din pacate, cum limbajele si vocabularele evolueaza foarte rapid, aceasta familiaritate absoluta a termenilor de jargon ramane un vis frumos.

Imi imaginez ca asta e unul din motivele pentru care cu o luna in urma, cand la decernarea Oscarurilor Frances McDormand a folosit expresia „inclusion rider”, toata lumea a incins internetul, cautand frenetic termenii cu pricina – si, foarte probabil, soptind in acelasi timp sute de WTF! Din punctul meu de vedere, a fost un moment mult mai important decat invadarea covorului rosu cu actrite imbracate in rochii negre. A fost o aducere aminte ca, desi hainele pot deseori inlocui o declaratie politica, cuvintele sunt mai puternice. Putine lucruri au o influenta mai mare ca un discurs inflacarat, putine lucruri ni se intiparesc in memorie ca mana de cuvinte bine alese.

Acum ca toata lumea a aflat ce inseamna „inclusion rider” (recapitulare, pentru cei care nu sunt la curent: este acea clauza care permite actorilor principali sa stipuleze in propriul contract reflectarea diversitatii de gen, varsta si rasiale, atat pe ecran cat si in afara lui (asa-numitele „below the line jobs”, pozitii profesionale care au legatura cu productia respectivului film, dar nu apar pe ecran: cameramani, garderobiere, editorii de sunet, scenografii, personalul implicat in casting, gasirea locatiei, planificarea scenelor de film samd), a aparut tentatia de a intreba in ce alte industrii ar putea fi introdusa respectiva clauza. Poate in industria modei? Oare ar functiona? Paris Fashion Week s-a incheiat exact acum o luna, iar timpul trecut nu face decat sa incurajeze o evaluare a progresului facut de moda in drumul ei lung si lent spre inclusivitate, toleranta si diversitate.

Multumita analizei minutioase facute de cei de la The Fashion Spot, Saptamana Modei de la New York este singura dintre cele patru in care diversitatea a fost usor de observat si evaluat. Siteul a urmarit 82 de prezentari importante de colectii, in care au defilat 2.289 de manechine. Dintre acestea, 62.7% au fost caucaziene (cu piele alba) si 37.3% au fost de culoare, o crestere de doar +0.4% fata de prezentarile din toamna trecuta (care au prezentat colectiile de primavara 2018), insa o modificare imbucuratoare de +17% fata de aceleasi defilari din primavara 2015. Pe de alta parte, reprezentarea diversitatii de marimi a fost minima, pe catwalk aparand doar 1.1% manechine plus-size. Statisticile pentru manechine transgender si non-binary au fost ceva mai incurajatoare: 28 transgender si 5 non-binary, cu aparitii in 23 de prezentari.

In rest, s-a observat o oarecare crestere a diversitatii rasiale, chiar si in cazul caselor de moda care, de-a lungul timpului, nu au fost receptive. Sudaneza Anok Yai a devenit a doua manechina de culoare care a deschis un show Prada, dupa ce in 1997 Naomi Campbell a avut acest rol. In mod semnificativ, prezentarea Comme des Garcons a inclus 4 manechine de culoare, iar James Scully, directorul de casting al brandului, isi exprima pe Instagram dorinta de a vedea pe podium si ceva mai multe „Asian sisters”…

Desi toate aceste cifre par sa descrie un peisaj optimist, The Fashion Spot ridica urmatoarea intrebare, pe buna dreptate: tinand cont de numarul mare de castinguri inclusive necesare unui numar redus de defilari, se poate afirma ca moda este o industrie in reala schimbare, sau doar pare sa se schimbe, datorita catorva branduri progresiste? Poate ca acesta e locul in care o clauza de tip „inclusion rider” se va dovedi utila: abia cand jucatorii influenti din moda vor fi sprijinit diversitatea, atunci intreaga industria va fi nevoita sa tina cont de schimbare. Acelasi mecanism se activeaza, fie ca vorbim de Hollywood, fie ca vorbim de orice alta industrie: cand cineva important vorbeste, restul lumii il asculta. Asa ca repet: e incurajator ca designerii mai putin cunoscuti sau aflati la inceput de drum sunt dispusi sa accepte diversitatea, dar abia cand nume importante ca Marc Jacobs (care a avut 4 manechini transgender pe podium) si Raf Simons se aliaza acestui demers, lucrurile incep sa se miste.

Pe de alta parte, reprezentarile sociale si rasiale pe catwalk sunt doar varful icebergului. Pentru ca industria sa se schimbe, ar insemna ca diversitatea sa fie reflectata in ansamblu, in profunzime, in orice tip de job, nu doar pe podium si pe copertile revistelor. Diversitatea ar trebui reprezentata corect si in spatele scenei, dincolo de lumina reflectoarelor, cu toate varstele, rasele, religiile, identitatile de gen si dimensiunile posibile. O clauza de tip „inclusion rider” nu va deveni niciodata practica standard in industria modei, dar cat de frumos si uman ar fi ca principiile oportunitatilor si compensatiilor egale sa fie respectate si aici?