Ai stil sau „un” stil?

Sabina, o cititoare a blogului, m-a tachinat in particular pe acest subiect. Am schimbat cateva mesaje, intrebarea-umbrela din partea ei sumarizandu-se astfel: „ce conteaza mai mult, sa avem stil sau sa avem „un” stil?” Extraordinara intrebare, v-ati dat seama? Implica claritate, individualizare, intelegere a unor diferente fundamentale. O data manusa aruncata, i-am raspuns Sabinei ca sunt pregatita sa ma lansez intr-o dezbatere si sa scriu despre ea pe blog.

In mod spontant, cand primesc intrebari despre stil, incerc sa le explic prin paralele cu alte fatete ale vietii noastre de zi cu zi, pe care le gestionam cum ne pricepem mai bine, cum am fost invatate, in functie de cat de indemanatice sau rabdatoare suntem. Fac comparatii cu invatarea unui instrument muzical, cu pregatirea unei retete, cu ordinea si curatenia dintr-o casa, cu felul in care planificam un proiect la birou.

In ultima vreme, comparatiile pe care le-am facut au fost cu scrisul – nu in sensul de caligrafie, canal de comunicare sau nivel de talent, ci cu felul cuiva de a se exprima in scris. In facultate am avut de citit un manual remarcabil, carte de capatai pentru cine dorea sa isi „slefuiasca” scriitura de jurnalist: Elements of Style. Intre regulile de baza din capitolele despre compozitie si forma erau acuratetea, concizia, curatenia frazei. Astazi, cand scriu (dar mai ales cand citesc), caut sa urmez acele indrumari. Ma irita autorii care cauta efecte stilistice stridente, bombasticul, melodramaticul, echivalentul „senzationalului”. Ma calca pe nervi cei ale caror frazari sunt siropoase. Ma plictisesc teribil cei ale caror paragrafe sunt pline de platitudini sau exagerari. Prefer o scriitura robusta si directa, fara zorzoane dar fara a fi seaca.

In materie de vestimentatie, acelasi lucru.

Dulcegariile si zorzoanele nu ma impresioneaza. Brandurile afisate la vedere, perfectiunea mimata, elegantarea sufocanta cu atat mai putin. Le simt stridente, imi zgarie retina si pielea.

Inteleg (pana la un punct) dorinta femeilor de a pune o eticheta stilului lor: „mi s-a spus ca sunt clasica”, „am impresia ca am un stil casual-sport”, „am dat un test un X si mi-a iesit ca sunt o combinatie de femme fatale cu creativa”. O percep drept carja, legata de nevoia unui reper exterior, un esafodaj inutil sau o schema de sustinere cu care sa se poata identifica. Spun asta pentru ca, la urma urmei, fiecare „stil” vestimentar in sine se contureaza in jurul catorva elemente definitorii, recognoscibile: bifam 4, 7, 13 detalii din lista, ne simtim mai bine, „apartinem” unui stil, credeam ca ne-am definit.

In egala masura, atunci cand crezi ca ai „un” stil anume – indiferent de a lui denumire – ajungi in situatia in care copiezi sau reproduci garderoba altcuiva: a unei prietene pe care o admiri, a unei fashioniste pe care o urmaresti pe Instagram, a unei necunoscute pe care o observi pe strada. Este cazul in care rareori faci un efort de introspectie: chiar ma reprezinta sau doar imi place, pe moment? de ce imi place? spune ceva despre gusturile mele? cum se integreaza in restul garderobei mele? m-as fi descurcat singura sa port hainele astea, daca nu le-as fi vazut purtate de X?

Tot aici te situezi cand simti ca e mai important sa urmezi, à la lettre, moda/ trendurile/ stilismul/ gusturile sezonului – imprimeul omniprezent, lungimea recomandata de reviste, incaltamintea in tendinte, brandul cel mai vanat, machiajul vedeta! -, fara a tine cont daca acestea corespund personalitatii, morfologiei, stilului de viata. Este, de fapt, situatia in care forma este mai importanta decat continutul. Cand lipsesc reperele interioare, jocul reproducerii stilistice este tentant si facil. Rezultatul poate fi reusit… sau nu. Fara sa judec, eu vad in aceste demersuri doar debutul a ceea ce ar putea fi stilul autentic, primii pasi in cautarea stilului personal, adica a stilului propriu-zis.

Pe acesta il pot compara cu un reper aflat aproape de linia orizontului. Este mai indepartat, dar nu e o Fata Morgana. Presupune efort, inseamna a te elibera de „colega mea are aceeasi rochie”, de „mi se pare ca imi descopera prea mult genunchi”, de „nu sunt sigura ca se mai poarta”, de „n-am indraznit niciodata sa imbrac combinatia asta”. De fapt, presupune a te implica diferit in procesul stilistic: de a fi obiectiva si subiectiva in acelasi timp, de a alege cu discernamant ce ti se potriveste cu adevarat, ce te lasa sa te simti in largul tau si doar ce te reprezinta, de a te cultiva in permanenta in loc de a te lasa sa curgi o data cu fluxul. Atentie, nu spun ca prin asta ignori moda actuala sau nu tii cont de cateva repere de bun simt si bun gust, ci spun ca e un gest de intoarcere in primul rand catre tine. Inseamna a-ti cunoaste preferintele, a renunta la frici si complexe, a selecta din moda ceea ce vorbeste despre tine.

A avea stil nu are de-a face cu tendintele, cu etichetele de brand sau cu volumul de haine din garderoba. Dulapurile arhipline nu sunt neaparat semn de stil si gust, asa cum nici dulapurile minimaliste nu sunt obligatoriu echivalentul rafinamentului stilistic. Asa cum nici in viata nu mai cred in validitatea sistemelor binare (bine/rau, corect/ gresit, frumos/ urat), nu mai incadrez in stereotipuri garderobele.

Cred ca putem fi extravagante si, in acelasi timp, purtatoare ale unui stil autentic. Ne putem amuza trecand de la un gen vestimentar la altul, pe parcursul unui an, si la fel de bine sa ramanem fidele unei singure aluri. Putem parea elegante si rafinate intr-o tinuta clasica, asortata, impecabila, si la fel de bine putem parea rigide, conservatoare, trecute. Ne putem evidentia imbracand un costum rosu si cizme roz, dar si cu un simplu pulover gri si pantaloni tigareta negri. La urma urmei, persoana care poarta aceste tinute e cea care face diferenta. Alura si energia degajata, postura naturala si pasul firesc sunt diferentiatorii; la urma urmei, femeile nu sunt manechini intr-o vitrina.

A avea stil inseamna, in egala masura, si posibilitatea de a-ti schimba personalitatea stilistica: a-ti largi orizontul, a tatona noi variante stilistice, a nu ramane constransa de o singura varianta estetica a ta, ca un fel de papusa-caricatura ce nu a observat trecerea timpului. In acest fel, in loc de a ramane blocata intr-o singura formula stilistica, iti ramai egala tie insasi si revendicand persoana care esti acum. De ce te-ai imbraca in aceleasi haine sau aceleasi tinute de acum 10 ani? Mai esti femeia de acum 10 ani? Doar corpul tau fizic iti e singurul reper, in cazul in care vei spune ca porti aceleasi masuri? Nu te-ai schimbat, nu ai descoperit nimic nou despre tine si lume, nu privesti altfel lucrurile, nu te privesti altfel? Indiferent de varsta emotionala sau biologica pe care o ai astazi, sunt sigura ca undeva in sufletul tau stii ca brandul gentii tale nu stabileste standardul stilului tau, ca inaltimea tocurilor nu e echivalentul feminitatii tale, ca circumferintele nu au legatura cu frumusetea si fericirea, si nici generatia din care faci parte nu e definitorie pentru bunul tau gust.

Datorita profesiei, experientei acumulate si obiectivitatii exersate, imi fac curaj si declar ca nu toate femeile au chef sa isi gaseasca stilul personal si nu toata lumea e capabila sa o faca. Mi s-a spus de multe ori ca demersul e culpabilizator si obositor, mai ales atunci cand nu intelegi nimic legat de haine, cand nu ti s-a transmis genetic dorinta de a fi cocheta, cand ai alte prioritati. Asa este, orice demers care ne are pe noi insene in centru si e luat in serios necesita efort, energie, timp, atentie. Mi-as dori sa existe o formula magica sau o pastila-minune care sa transforme toate femeile. Din pacate, nu exista, resursele si motivatia sunt in interiorul fiecareia.

In schimb, partea frumoasa a experientei este cea cumulativa: te uiti in trecut si iti observi progresul, te amuzi de gafe, te mandresti cu tinutele reusite, zambesti larg la reflectia ta din oglinda, pentru ca abia atunci te vezi cu adevarat. Cat despre gafe si greseli, sigur ca exista si e firesc sa apara. Greselile sunt cele care ne permit sa avansam si sa invatam. Uneori, procesul acesta al descoperirii si slefuirii stilului are nevoie de o mana de ajutor. Care poate veni din partea unei persoane care te cunoaste foarte bine sau din partea unui expert in domeniu. Indiferent cine iti e alaturi, aceea nu ar trebui sa te transforme intr-atat incat sa fii de nerecunoscut. Nu ai nevoie sa intri intr-un stil ca intr-un corset, in ceva care sa te modeleze si sufoce pana nu mai esti tu. Povestile de tip Eliza Doolitle sunt rareori reale, iar cand sunt, nu au loc peste noapte si nu tin doar de garderoba.

Ma opresc aici cu argumentarile mele si las spatiul deschis pentru comentariile voastre. Voi ce parere aveti: aveti stil sau „un” stil? Cum va raportati la stilul propriu: il studiati, il slefuiti, il vedeti drept reper al dezvoltarii voastre sau sunteti mai curand „going with the flow, anything goes”?