Maturitatea sau tineretea: care inspira, care atrage?

Intre o tanara femeie, a carei frumusete are la exterior aura perfectiunii, si o femeie coapta, a carei frumusete straluceste prin expresia vietii deja savurate, care dintre ele (ne) inspira, ne emotioneaza? E o chestiune pe care am discutat-o de curand cu o buna prietena, plecand de la recenta atractie a industriei fashion fata de femeile de peste 60 de ani, revigorarea carierelor manechinelor de varsta a treia si multiplicarea conturilor de „silver foxes”.

Sucomband in fata unei tentatii universale, industria modei si frumusetii a facut multa vreme din „jeunism” unul din pilonii comunicarii sale. Tot ce (ni) se oferea era intru intinerirea si revitalizarea noastra, intru stergerea, amanarea sau oprirea urmelor timpului: intai pe exterior, apoi si pe interior. Convinsi ca aceasta directie le va permite sa isi seduca tinerele consumatoare, iar pe mamele acestora sa le vindece de frustrari vanzandu-le potiunile tineretii vesnice, demiurgii marketingului au eliminat sistematic conceptele de imbatranire din productiile lor vizuale. Lucrurile astea s-au facut fie prin eliminarea anumitor cuvinte, fie prin folosirea excesiva a Photoshop-ului, fie prin angajarea de manechine sau celebritati doar de o anume varsta.

Pana nu demult, asta era norma. Absenta ridurilor pe fizionomiile femeilor din campaniile L’Oreal, liftingul virtual aplicat actritelor de abia 30 de ani in campaniile Louis Vuitton, prospetimea infantila a manechinelor Chanel: o norma care, spre tristetea celor care adora o epiderma perfect intinsa, este in sfarsit fisurata…

Am observat in ultimii 4-5 ani (de prin 2015, mai exact) un interes crescand fata de femeile de +60 de ani. Patru exemple bune sunt Lyn Slater (Accidental Icon), Daphne Selfe, Grece Ghanem si Maye Musk, al caror numar de followeri pe Instagram a explodat exponential, cu fiecare noua aparitie: lista primei se mandreste cu peste 680,000 urmaritori, cea de-a doua bifeaza „doar” vreo 60,000, a treia se invarte in jurul cifrei de 140,000 de followeri, iar cea de-a patra are peste 250,000.

Sus : Maye Musk, Grece Ghanem Jos : Daphne Selfe, Lyn Slater

In acelasi an (2015), Joan Didion si Joni Mitchell au fost imaginile campaniilor Celine si, respectiv, Saint Laurent. Joan avea atunci 80 de ani, iar Joni 71. Tot atunci Dolce & Gabbana lansa o serie de fotografii in care apareau trei bunicute respectabile, Linda Rodin poza pentru lookbook-ul The Row, Maye Musk defila pentru D&G, iar in 2017 Lyn aparea in campanii Mango. Anul trecut, Isabella Rosellini si Jan de Villeneuve deveneau ambasadoare pentru Sies Marjan si Simone Rocha, iar Daphne Selfe aparea pe coperta revistei Tank.

Intre timp, in aceeasi galaxie cu noi, Pinterest publica anul trecut un raport in care cautarile cuvintelor-cheie „going grey” crescusera de 879% intr-un singur an, Sarah Harris – una din editoarele adjuncte ale Vogue UK – capata ea insasi statut de style icon datorita parului ei lung si grizonant, Chrissy Teigen scria un tweet despre cum isi va cultiva suvita carunta a la Cruella de Ville, trendurile de hair-styling recomanda drept nuante-vedeta in vopsirea parului diverse declinari cromatice ale griului (gri titaniu, cenusiu ardezie, moonstone, soft dove), iar Rory Satran de la Wall Street Journal a decretat la inceputul lui 2019 ca „parul grizonant e hot”.

Sarah Harris, redactor-adjunct al Vogue UK

Ca sa va demonstrez ca „trendul” nu mai e nisat, le voi adauga aici si pe Linda Fargo, Yasmina Rossi, Carmen dell’ Orefice, Vanessa Redgrave, Iris Apfel, Lauren Hutton, Charlotte Rampling, Polly Mellen, Kiki Smith, Marielle Van Oostrom, Mel Brady, femeile mai mult sau mai putin cunoscute care apar in Broad Magazine, in documentarele Advanced Style si Fabulous Fashionistas, si – in spirit comercial si trenduri lansate de industria filmului – actritele de varsta pensionarii din The Book Club, Finding your Feet, Calendar Girls, The Best Exotic Marigold Hotel samd…

Ar fi o greseala sa credem ca promovarea acestui profil demografic se explica doar prin nevoia de a atrage generatia baby-boomers spre consumul unor branduri de fashion si beauty: atractia inter-generationala provocata de aceste femei nu a scapat atentiei birourilor de tendinte, pentru ca de fapt toate femeile, cu varste intre 16 si 100 de ani, sunt tinta acestei noi reprezentari ale feminitatii si frumusetii. Noua abordare se numeste „Greynassance”.

De notat, in mod egal, ca desi superficialitatea si discriminarea estetica a universului modei sunt agasante, fortele care anima aceasta sfera merg – de data asta – intr-o noua directie arhetipala: femeia continua sa fie vizibila si atragatoare, indiferent de varsta. Frumusetea ei nu se sfarseste o data cu primele riduri, cu primele fire albe, cu (peri)menopauza.

Randul de sus: Yasmina Rossi, Manon Crespi, Polly Mellen Randul de jos: Yasmina Rossi, Carmen dell’ Orefice, Marielle Van Oostrom, Kiki Smith

Pentru ca, daca gasesc ca este fundamental steril, distructiv si absurd sa oferi femeilor de orice varsta – dar in special tinerelor femei, abia iesite din adolescenta – drept unic reper alte trupuri de femei alese strict pe criteriul frumusetii fizice artificial-perfecte, atunci a pune reflectorul pe femei al caror chip reflecta o viata traita din plin, al caror parcurs il lumineaza pe al nostru, al caror stil mizeaza pe rafinament si naturalete, a caror atitudine face posibila imaginarea unui viitor seren, este pentru mine un gest bogat in semnificatii, incarcat de respect, inovator.

Privind fotografia lui Joan Didion nu avem chef sa incepem un al nu-stiu-catelea regim de slabit si nici de a ne face o programare la chirugul estetician, ci mai curand ni se deschide apetitul pentru a urma un curs de pictura, de a ne planifica un road trip prin Ardeal sau Toscana, de a ne invita toate prietenele la o cina udata de un vin bun, de a sarbatori fiecare lumanare in plus pe tort, de a incepe sa scriem un jurnal…

Contempland-o pe Yasmina Rossi, simtim nevoia intensa de a face tot posibilul pentru ca intr-o zi sa avem aceeasi privire luminoasa, pe care o au doar cei impacati cu sine, care s-au explorat si se iubesc profund. Vocea noastra interioara ne spune ca orele petrecute luptand cu indarjire impotriva semnelor timpului – vopsitul firelor albe, injectii etc – pot fi folosite pentru altceva; intelegem, poate, ca acceptarea este mai frumoasa, mai profunda, mai nuantata decat zbuciumul.

In fata unui portret cu Daphne Selfe constientizam ca a fi eleganta – ca e vorba de atitudinea in fata vietii, de maniere, de vocabular, de cultivarea interioare sau de felul in care ne tinem capul si umerii – are un impact mai puternic decat orice geanta branduita, numar de kilograme sau crema-minune folosita.

„Idealizezi situatia”, imi veti spune, „toate aceste femei au fost frumoase cand au fost tinere, continua sa fie splendide cand sunt incaruntite – ce facem noi, cele care nu am avut niciodata alura si trasaturi de manechin?”

E un punct de vedere (pentru ca, nu-i asa?, tocmai ma straduisem sa va demonstrez ca reperul nu ar trebui sa (mai) fie aspectul fizic). E, de fapt, un act de cutezanta sa te pozitionezi altfel decat masa, sa gandesti si sa te porti altfel decat turma, sa te diferentiezi, sa te subliniezi si individualizezi.

E un joc si o competitie cu tine insati. Sa nu iti doresti sa arati mai tanara decat esti, sa nu iti doresti sa te comporti mai juvenil decat varsta biologica, sa nu iti doresti sa „fii” in alta varsta sau etapa de viata decat „esti”. Cu toata sinceritatea de care suntem capabile, stim ca e greu – poate imposibil -, dar asta nu ar trebui sa ne impiedica sa incercam. Chiar si cele mai optimiste, curajoase si excentrice dintre noi vor ceda, din cand in cand. Constiinta a ce e bine, corect si bland pentru noi, intelepciunea de a merge mai departe, cautarea cu claritate a validarii interioare sunt borne pe care o sa le mai pierdem din vedere.

A ne dori sa fim mai bune, fara a tine mortis sa fim (sau sa aratam) mai tinere, e o chestiune care tine de practica zilnica. Da, va fi nevoie sa tinem piept unor clisee care ne sicaneaza. Da, va fi nevoie sa ne rescriem cateva credinte interioare si sa nu ne mai cramponam de validari externe. Da, va fi nevoie sa dialogam intens cu noi insine, sa ne redefinim aspiratiile si regretele. Si da, va fi nevoie sa trecem peste sentimentul ca devenim invizibile, cum spunea Marion Woodman.

Va marturisesc ca si eu ma uit uneori in oglinda si ma surprind. Cine e femeia care imi intoarce privirea? Cand a devenit adulta? Oare o cunosc, cu adevarat? Uneori, imi musc buzele, ma apropii de oglinda ca sa imi vad bine ridurile, ma studiez din profil si din spate, ma incrunt si imi soptesc: „what the fuck, cand a trecut timpul?” Dupa o nano-secunda, frustrarea dispare si focusul privirii ma aduce in prezent. Eu sunt femeia din oglinda si felul in care arat nu ma defineste. Tot ce conteaza pentru mine e sa nu ma complac, sa nu ma imbaiez in supa calduta a auto-suficientei, ci din contra: sa mut jaloanele putin mai departe, ba chiar sa le schimb. Nu imi mai doresc sa am mai putini ani, ci mai multa compasiune. Nu vreau o alta masura a hainelor, ci o alta masura a mea ca om. Iar asta implica mult mai mult decat un tratament facial si un vopsit, o data la cateva saptamani.

Nu ma intelegeti gresit! Vreau in continuare sa ma imbrac cu stil, sa ma simt feminina si sa ma stiu seducatoare, sa atrag o privire flatanta (sau doua) pe strada… Dar nu cred ca un rid in minus ar face ca lucrurile astea sa se intample, daca exteriorul ar fi singurul meu contur.

Asa ca votez pentru trecerea anilor, pentru varsta, pentru intelepciune, pentru acceptarea urmatoarelor etape ale feminitatii noastre. Pentru experienta si simtul umorului, pentru reusite si originalitate, pentru echilibru interior si detasare.

Varsta e un privilegiu refuzat multora, iar imbatranirea cu gratie cu atat mai mult; nici nu ma gandesc sa le iau de bune. O data cu varsta, vine si sentimentul libertatii depline, al autenticitatii.

Suntem norocoase, zic eu, ca am lasat in urma anii de liceu. Voi ce parere aveti?