Spune-mi cum pasesti, ca sa iti spun cine esti

Totul a inceput cu un pantof.

Delicat si fin, din satin negru, descoperit in arhivele muzeului de Arte Decorative din Paris. Documentele noteaza ca ii apartinea Mariei Antoaneta in 1792, cu putin timp inaintea executiei. Ce frapeaza la acest pantof nu este istoria si asocierea cu un personaj istoric, ci dimensiunea: abia daca depaseste 5 cm in latime si 21 cm in lungime, echivalentul unei marimi 33 in zilele noastre. „Cum reusea o femeie de 37 de ani, varsta pe care o avea regina in anul mortii ei, sa isi strecoare piciorul intr-un pantofior?”, s-au intrebat curatorii expozitiei.

Acesta a fost punctul de plecare al fascinantei retrospective pe care am vizitat-o saptamana trecuta la Paris. „Marche et démarche, une histoire de la chaussure” (La pas si in miscare, o istorie a incaltamintei) exploreaza nu doar cronologia, ci si statutul, diversitatea, etno-geografiile unui accesoriu indispensabil din cotidian: de la saboti medievali la balerini de scena si creati de designeri, de la sandale romane la chopine venetiene, de la adidasi originali Stan Smith la galosi de clovni, de la babouches marocani la ghete eschimose, de la botine victoriene la escarpeni stiletto, de la okobo japonezi la paduka indieni si kabqabi libanezi sau turcesti, de la cizme pentru can-can si pantofi miniaturali chinezesti ai „lotusilor de aur” la incaltaminte de nepurtat, ancorata in fetisism… L

Alaturi cele peste 450 de perechi adunate din colectii publice si particulare se deruleaza picturi, fotografii, afise de reclama, secvente din filme documentare sau de arta, obiecte decorative, toate construind o perspectiva unica asupra felului in care acest obiect functional insoteste varste, ritualuri, statuturi, mituri, mode, estetici, schimbari sociale si istorice, expuneri publice si momente intime, metamorfozandu-se din obisnuit in extraordinar, din comun in misterios.

Aceasta retrospectiva minunata a incaltamintei, din Evul Mediu pana in prezent, acoperind toate latitudinile si longitudinile, se articuleaza in jurul a doua mari teme: mersul si postura. Functia initiala a pantofului a fost si ramane cea de-a face mersul mai comod, iar felul in care pasim este, in sine, un limbaj non-verbal, corporal. Incaltamintea ajunge sa influenteze stilul de mers, cere o anume mise en scene personala. Nu calcam la fel incaltate intr-un mocasin sau intr-o pereche de pantofi cu tocuri periculos de inalte, asa cum nu pasim la fel intr-un papuc de casa sau intr-un sanda luxoasa, semnata de un designer cunoscut. Nu doar pasul ni se schimba, dar si postura intregului corp: alura, prezenta, tinuta, silueta in intregime. „Spune-mi cum pasesti, ca sa iti spun cine esti”, teoria lui Champfleur, este un alt fel de a spune ca incaltamintea reflecta ceva din viata noastra: originile si mediul social din care provenim, raportarea la propria sexualitate sau la jocul seductiei, nivelul de activitate cotidiana si mijloacele prin care ne deplasam, prioritatea data confortului sau, respectiv, stilului…

Universul istoriei incaltamintei poate merge de la sculptura cu Mercur legandu-si sandalele a lui Jean-Baptiste Pigalle, pana la memorabila scena de cultura pop din timpul Saptamanii Modei new-yorkeze din septembrie 2018, cand Cardi B ii arunca un pantof in fata lui Nicki Minaj. Ceva mai serioase si cu incarcatura politica sunt momentele similare in care jurnalistul irakian Mountazer al-Zaïdi azvarle tot un pantof in capul presedintelui american George W. Bush, in semn de protest fata de politica SUA in Irak sau, in 1960, cand presedintele Hrusciov loveste in masa Adunarii ONU cu pantoful propriu, ca protest fata de discursul unui delegat filipinez. La fel de fascinanta este aparitia tocului inalt, care la origine a fost tot un act politic al aristocratiei franceze, ca si impactul mecanizarii din anii 1870, care a facut ca toate clasele sociale sa isi poata cumpara incaltaminte „de oras”.

Pantoful: obiect-simbol al clasei sociale

Constatarea m-a surprins, dar se pare ca pe vremuri incaltamintea nu era facuta pentru… mersul pe jos. Simpla pereche de pantofi era, in sine, un simbol exterior al prosperitatii, un marker social puternic, un semn distinctiv al ierarhiei in randul populatiei si ramane astfel instalat in societate pana spre finalul secolului 19.

Majoritatea populatiei – sclavi, slujnice, tarani, muncitori, negutatori – fie umbla desculta, fie incalta (peste o soseta grosiera din lana, fetru sau panza obisnuita) un tip de saboti din lemn, alteori lega de picior – cu sireturi, sfori, fasii de panza impletita – o simpla talpa din lemn sau piele tabacita. Scopul nu era estetic sau simbolic, ci ajuta purtatorul sa munceasca la camp, sa traverseze un drum plin de bolovani sau un sant, sa nu ramana inglodit in noroi, sa nu fie muscat de un sarpe, sa nu-si juleasca sau murdareasca (prea mult) picioarele…

Chiar si incaltata, aristocratia si marea burghezie nu strabateau drumurile publice pe jos, la pas. Strazile erau murdare, considerate rau famate. Tinerele fete si femei de familie buna isi petreceau timpul in saloane brodand, citind romane, cantand, conversand, uneori iesind la serate, opera sau baluri. Nici barbatii din familiile bogate si spita nobila nu aveau ocazii sa mearga prea des pe jos. Cea mai mare parte a vietii lor se petrecea in interioare, iar intre locurile publice se deplasau calare, in trasuri, calesti sau postalioane.

Ne putem imagina cum, la curtea de la Versailles, pe toate acele culoare opulent decorate, avea loc un balet necontenit de scaune si litiere purtate de valeti. La fel ca pentru gestionarea traficului rutier al soselelor moderne, la palat se instituise un adevarat cod al coridoarelor, evitandu-se astfel busculadele, aglomeratia, stationarile prelungite. Ce amuzanta e istoria, nu-i asa? Urmare a acestor obiceiuri si a acestui pseudo-sedentarism, cronicile descriu gambele barbatilor ca fiind atat de subtiri si atrofiate, incat acestia cereau ca ciorapii sa le fie captusiti cu lana care sa creeze iluzia unor gambe mai musculoase, mai formate.

Deloc surprinzator, Charles Perrault scrie Cenusareasa in 1697. Interesant de interpretat dintr-o noua perspectiva: o tanara printesa, a carei identitate este intim legata de dimensiunea delicata a piciorului ei si de un pantof de nepurtat, din clestar, si cu doua surori vitrege dispuse sa se auto-mutileze pentru a putea proba pantoful din poveste. In expozitie, apropos, exista si o pereche de escarpeni din sticla, intitulati „Cinderella” si semnati Martin Margiela.

Indiferent de perioada istorica, in culturile africane si ale Oceaniei, mai-marii societatii – sefii de trib, vindecatorii, shamanii, vrajitorii, batranii satului – nu mergeau nici ei pe jos. Prin urmare, incaltamintea acestora era incomoda, grea, dar bogat ornamentata. Erau purtati pe umeri sau pe litiere, atingerea pamantului fiind considerata impura. Deseori, cei care mergeau pe jos erau cei care nu cunoasteau alta optiune.

Mergand pe firul istoriei, la un moment dat nu pantoful in sine ci tocul – inalt, eventual vopsit in rosu – semnalizeaza clasa sociala a purtatorului. Incaltamintea cu toc a ajuns in Europa datorita cavalerilor persani, spre finalul secolului 16, si o lunga perioada de timp a fost rezervata doar barbatilor. Calaretii persani aveau tocuri pentru ca, la fel ca un cowboy modern, faceau mai usoara incalecarea si strunirea unui cal. Barbatii Europei occidentale au imprumutat si adoptat tocul, intai pentru aceeasi practica, dar si pentru dans sau aparitii la curtile regale: cu cat tocul era mai inalt si purtatorul mai vizibil, cu atat acesta era considerat „deasupra” celorlalti. Progresiv, femeile au preluat incaltamintea cu toc, iar un secol mai tarziu tocurile parasesc complet garderoba masculina, ele devin un obiect esential feminin.

Piciorul: obiect erotizat, parte a universului dorintei sexuale

In ceea ce priveste femeile, standardele nu erau foarte diferite in alte epoci comparativ cu cele ale zilelor noastre. Daca astazi este valorizata o talie subtire si o silueta cu circumferinte de mici dimensiuni, alte perioade istorice valorizau tot „diminutivele” fizice. In Europa secolelor 18-19, acea „botina, atat fina” devoaland o glezna gratioasa (insotita, desigur, de corsetul care strangea talia si care facea aproape imposibila mobilitatea fireasca), nu este decat declinarea unor canoane extreme.

Trei din salile expozitiei, semnalizate cu discretie si politete, anunta vizitatorii ca urmeaza sa vada obiecte ce ii pot leza moral si estetic.

In prima sala, aflata in penumbra, sunt expuse cateva minuscule perechi de pantofi din matase. Rosii, verzi, negri, albastri, violeti, ornamentati cu broderii florale, acestia acopereau „lotusii din aur” – picioarele ramase de dimensiuni foarte mici ale chinezoaicelor de etnie Han, fortate de o practica aparuta in secolul 11.

Citisem despre acest „cult”, dar recunosc ca nu eram pregatita pentru realitate. Daca modelele cu lungimea de 8-10 cm depasesc orice exercitiu de imaginatie, ai nevoie de un stomac puternic pentru a digera radiografiile si fotografiile anormale ale picioarelor torturate, deformate, de nerecunoscut ale acelor femei. Practica „lotusului de aur”, aparuta in randul aristocratiei chineze – si raspandita ulterior la o mare parte din populatie – cerea ca de la varsta de 5-6 ani fetitelor sa li se infasoare strans talpile, degetele, calcaiele, astfel incat degetele sa se plieze sub bolta plantara. Nu contau durerile atroce, nu conta ca uneori se ajungea la fracturi irecuperabile, nu conta ca deseori laba piciorului era intentionat rupta cu niste tije de metal: cu cat piciorul ramanea mai mic, cu atat el era semnul provenientei dintr-o familie de conditie buna. Iar acest lucru asigura o casatorie cu bune auspicii, de cele mai multe ori cu un barbat de rang inalt. Practica a devenit ilegala in China abia in 1949…

Interesant este ca bandajarea piciorului exista si in Europa, in Franta si in Anglia, dar fara asocierile erotice ale practicii chinezesti. Este una din descoperirile facute de curatorii expozitiei, in timpul documentarii: manuale de podologie de la 1800 descriu felul in care trebuiau infasurate picioarele, pentru a le impiedica cresterea. Recomandari de acest fel au aparut in secolul 11 si au continuat pana in anii ’50, cand copiii erau incaltati cu pantofi cu cel putin doua masuri mai mici decat dimensiunea reala a piciorului lor, iar atat femeile cat si barbatii se supuneau supliciului zilnic de a umbla in pantofi ingusti si stramti, cu varful alungit si tocuri mici.

Ca nu e nevoie sa calatorim pana in China pentru a cauta anomalii si extreme, mi-a demonstrat o alta vitrina din expozitie. Si in Occident, mobilitatea femeilor a fost multa vreme indeaproape controlata. Dovada sunt multele perechi de pianelle si calgagnini specifice Venetiei de secol 16, chopinele din Spania, sandalele koma geta japoneze si kabkab-ele turcesti. Cocotate pe talpi-platforma care puteau ajunge la 55 cm inaltime (!), detinatoarele unor astfel de pantofi nu se puteau deplasa decat cu ajutorul slujnicelor. Limitarea mersului pe jos era o dovada a curateniei morale, pentru ca – mi se explica in textele ce insotesc exponatele – libertatea de miscare era perceputa drept semn al unei sexualitati dezlantuite. Surprinzator e de fapt discursul ambiguu, intre critica si admiratie, ce insotea purtarea acestor incaltari: doamnele nobile sau burgheze care reuseau sa paseasca cu gratie isi stupefiau si seduceau audienta, inaltimea capatata cu ajutorul incaltamintei echivala cu o anume statura sociala (superioara celorlalti cu care se intalnea pe cheiurile Venetiei), iar aceleasi femei erau si criticate pentru vanitatea lor; in timp, cele care se afisau in mod frecvent cu aceste incaltari sunt doar curtezanele si prostituatele de lux.

Tema erotismului este reluata intr-o alta incapere, consacrata fetisismului. In spatele unor draperii negre, in cutii transparente, sunt etalate cizme negre si rosii din Belle Epoque. Cuissarde inalte pana la pulpe, cu nasturi marunti sau sireturi bine stranse si tocuri inalte, evoca fanteziile clientilor care vizitau bordelurile epocii. Ti le imaginezi cu usurinta ivindu-se din jupoanele albe sau dungate ale dansatoarelor de can-can si de sub rochiile demi-mondenelor, conturandu-le gleznele, gambele, coapsele, fortandu-le sa adopte un mers voluptos, o miscare lasciva a soldurilor, limitandu-le la universul spatial restrans al budoarului…

Spre final, sunt insirate alte perechi de pantofi de nepurtat. Constructii inedite si conceptuale, semnate de celebri designeri fascinati de o estetica futurista, interesati de iesirea din norme, de intreruperea vechilor canoane: o pereche Paco Rabbane din metal si plastic, perechea Stilts a olandezei Eelko Moorer, grotestii Scary Beautiful ai artistei Leanie Van der Vyver, creatiile bizare ale israeliencei Neta Soreq, perechea din cristale rosii ornate cu funde din satin rosu a japonezei Noritaka Tatehana, botinele Horseshoe (in forma de copita, acoperita cu blana) ale lui Iris Schieferstein, perechea Le Salome din oase de pasare a Corinei Borgnet, cele trei perechi de pantofi-sculptura ai seriei Bird-watched (acoperiti de pene, cu tocuri ce reproduc ghearele de galinacee) si, in final, creatiile din 2007 ale lui Louboutin si David Lynch, Ballerina Ultima, Fetish Fakhir si La Lynch.

Incaltamintea, declinata in etno-geografii, profesii si perioade istorice

Adidasi si basketi, sosoni si papuci, galosi de clovn (inclusiv perechea purtata de Charlie Chaplin pentru rolul lui Charlot), escarpeni purtati de Marlene Dietrich, calapoade pentru Sofia Loren, Audrey Hepburn si Ava Gardner, pantofi de dans si balerini adevarati (o pereche apartinand lui Marie Taglioni), bocanci ostasesti, cizme de muschetar, incaltaminte pentru infanti si copii.

Sandale africane din piele, lemn sau fibre vegetale, talpici paduka din os de camila din nordul Indiei, cizme fukagutsu impletite din paie de orez din Japonia, mocasini din piele de urs, foca, cerb sau mistret ale triburilor nord-americane, ghete eschimose din piele si blana de foca, saboti olandezi din lemn, cizme de cowboy din Brazilia si Statele Unite, botine din panza brodata din Uzekistan, sandale Kabaua din coaja de cocotier si rafie din insulele Comore, babouches marocani, opinci Deyman din piele de capra din Mali, perechi de tauranwari juttis din lana si piele din Pakistan.

Socques medievali din Tarile de Jos, patins a la poulaine din Renasterea franceza si germana, papuci-sabot apartinand Gabrielle d’Estrees si ducelui Philippe d’Orleans, pantoful din satin negru al Mariei Antoaneta, o pereche de pantofi din catifea ai imparatesei Josephine, escarpeni din matase si piele a Juliettei Recamier, pantofii de casa ai lui Alfred de Musset, dar si o pereche de sandale din Egiptul Antic si o alta greceasca, tot din Antichitate.

Aceasta din urma este deosebit de interesanta, am aflat din albumul expozitiei, nu neaparat datorita vechimii ei – desi dateaza, cu aproximatie, de acum 1.700 de ani! – ci pentru ca este un exemplu timpuriu de incaltaminte in care exista o diferenta de constructie intre talpa piciorului drept si a celui stang. Stiu, pentru noi azi e o normalitate sa purtam incaltaminte adaptata anatomiei ortopedice, dar lucrurile stateau altfel inainte: intre secolele 14-19, nu exista nicio deosebire intre cei doi pantofi.

Abia la finalul anilor 1870-1880 incepe sa fie considerata drept standard perechea de incaltaminte in care cei doi pantofi au contururi diferite. Iar cum juxtapunerile socio-culturale-economice sunt cele care fac „sarea si piperul” modei, m-a incantat sa descopar ca in acea a doua jumatate de secol 19 educatia familiilor burgheze incepe sa accepte plimbarile urbane. Asadar, o data cu aparitia trotuarelor amenajate, a parcurilor urbane, a marilor bulevarde ce strabat o metropola mai curata, umanitatea descopera conceptul de „incaltaminte de strada”, care poate fi comandata prin itnermediul cataloagelor de moda din epoca.

La finalul expozitiei, am ramas cu cateva concluzii.

Pantofi, escarpeni, balerini, bocanci, sneakersi, platforme, stiletto, papuci, cizme, ghete, botine, d’Orsay… Diversitatea semantica a acestei categorii e coplesitoare, iar patronimele sunt prescurtari folosite cu dezinvoltura de cei familiarizati cu industria: asa cum Proust se referea la personajele lui cu „baroneasa Alain” sau „baroneasa Elie” fara sa precizeze ca era vorba de familia Rothschild, un Vivier strecurat discret in conversatie, un Louboutin mentionat la intamplare sau un Hardy dat drept exemplu lasa sa se subinteleaga o elipsa a succesului.

Aparent doar superficial, pantoful ramane si astazi un obiect cu incarcatura sociala, uneori este expresie artistica. Este permanent legat de trup si parte non-negociabila a stilului personal. Exista de milenii si ramane in continuare parte esentiala a cotidianului. Defineste aluri, da elan, inverseaza prejudecati, surprinde si seduce. Face parte din istoria artei si a politicii, din istoria culturilor si a sexualitatii, din mitologie si din cultura celebritatii. Este un obiect si un subiect federativ, care uneste, dar care si poate dezbina. Iar in cazul acestei expozitii, este dovada de eruditie.

Puteti vizita expozitia la Musee des Arts Decoratifs din Paris, pana in 23 februarie 2020.