Tocurile astea nu sunt pentru mers

Zilele acestea se relanseaza Bucuresti Mall, primul shopping mall din Bucuresti si din Romania. Iar cum in cazul meu, prin prisma profesiei, shoppingul (sau, hai sa zicem, mersul prin magazine) este activitate zilnica, mi-am amintit cateva intamplari – mai mult sau mai putin amuzante – legate de acest loc.

Doua dintre amintiri au legatura cu alegerile mele profesionale, a treia intamplare – din seria „lucruri penibile care ti se intampla o data si nu le uiti niciodata” – este foarte personala si m-a strafulgerat dupa ce am realizat filmuletul pe care il veti vedea mai jos 🙂

La inceputul anilor 2000, cand am inceput sa profesez ca personal shopper, peisajul bucurestean de fashion retail era foarte diferit de ceea ce exista acum. Complexul Unirea era un punct de reper, Pavilionul H era considerat echivalentul „pesterii lui Alladin”, iar magazinul Stefanel de pe Calea Victoriei era culmea luxului. Putine persoane erau familiare cu brandurile de moda care astazi ne sunt la indemana si, cu atat mai putin, cu ceea ce presupun serviciile unui personal shopper.

Si iata-ma pe mine, mergand aproape zilnic la mall pentru a ma familiariza cu tinutele, marimile si stilurile fiecarui magazin in parte. Aici, in Bucuresti Mall mi-am dat intalnire cu doua dintre primele mele cliente de personal shopping. Nu imi mai aduc aminte numele lor, dar imi aduc aminte cu precizie dorintele lor, experienta si rezultele intalnirilor.

Prima dintre doamne – o frumusete mignona, bruneta, delicata si foarte timida, la vreo 34-35 de ani – venise special din Brasov pentru a-si cauta doua tinute pentru un eveniment ce urma sa aiba loc in curand. Eram pregatita, aveam pe lista tot – de la incaltaminte de seara si rochii, la accesorii si parfum – si stiam exact unde sa le gasesc. Nu eram insa pregatita – si asta e amintirea cea mai pregnanta a acelei intalniri! – pentru reactia clientei mele. Intimidata de spatiul mallului, de dimensiunea si eleganta de atunci a magazinelor, refuza sa le treaca pragul. Timiditatea ei o paraliza, pur si simplu. Intr-un final, dupa ceva munca de convingere, am ajuns si la cabinele de proba…

O a doua intalnire simpatica a avut loc la cativa ani dupa aceea. Faceam parte proiectul „Butterfly Days”: cumparatorii din mall primeau, prin tragere la sorti, un premiu in bani si o jumatate de zi cu un personal shopper, #moi. Ideea era cea a unei experiente inedite, de rasfat, in care sa iti innoiesti sau infrumusetezi garderoba, fara efort. Subliniez, garderoba. Am ramas fara cuvinte, am intrat putin in panica si apoi m-a pufnit rasul cand un cuplu-castigator, la intalnirea cu mine, mi-a spus: „Stim ca premiul ar trebui „tradus” in haine, dar noi vrem un televizor. Te pricepi, ne poti ajuta?” Errrmm…

In sfarsit, a treia amintire este foarte personala.

Cand aveam vreo 10 ani, m-am indragostit de o pereche de pantofi argintii, cu toc inalt. Nu tin minte unde ii vazusem: poate in vreun film, poate intr-o fotografie…? Cert e ca multa vreme m-am gandit la ei si abia asteptam sa cresc, sa devin tanara femeie, ca sa imi cumpar primele tocuri. Pe toata perioada liceului am purtat doar tenisi, balerini, bascheti si nu prea am iesit din tricouri si jeansi. La un moment dat imi jurasem ca, atunci cand voi avea banii mei, sa imi cumpar cei mai frumosi pantofi: niciodata comuni, niciodata grosolani si, foarte important, niciodata fara toc.

Si m-am tinut de cuvant. Dupa ce am implinit 20 de ani si am inceput sa lucrez, am inceput sa imi cumpar si pantofi frumosi: espadrile cu talpa ortopedica impodobite cu cirese si flori, o pereche de delicati escarpeni verzi cu toc stiletto de 7cm, niste botine din piele intoarsa albastra care se incheiau cu nasturi aurii. In mini-colectia mea isi facuse loc si o pereche similara cu cea vazuta in copilarie: gri deschis, din piele intoarsa, cu un toc fin si inalt de 9 cm (cele mai inalte pe care le aveam!), cu o „catarama” Louis XIV argintie. Nu indrazneam sa ii port, asteptam o zi speciala, care tot nu venea. Intr-o zi mi-am luat inima in dinti si mi-am spus: „fie ce-o fi, eu azi voi purta acesti pantofi!” Zis si facut. M-am dus la mall. Nu mai tin minte ce cautam sa cumpar, dar tin minte incordarea cu care paseam si transpiratiile care ma treceau. Ma simteam ca un pui de caprioara, caruia ii tremura picioarele si genunchii la cele cateva minute dupa ce a fost nascut. Nu reuseam sa imi gasesc echilibrul, sa calc normal. Credeam ca voi fi salvata de scarile rulante, speram sa imi ofere 30 de secunde de respiro. Well, s-a dovedit a fi cea mai proasta idee a mea in ziua cu pricina. Nu stiu cum, unul dintre tocuri s-a infipt intre zimtii treptei. Da, v-ati prins ce s-a intamplat, nu? Scara rulanta nu s-a oprit, eu am intrat in panica, am tras cu putere de pantof si… am ramas fara toc. Apoi am schiopatat, cu demnitate, tot restul zilei, simtindu-ma vinovata ca mi-am distrus cea mai frumoasa pereche de pantofi.

PS: fotografia cu care ilustrez intamplarea a fost facuta in sediul Condé Nast din New York. Li se intampla si lor…

Voi ce amintiri aveti din Bucuresti Mall?