De Irina Markovits 28 februarie 2018 in The Stylish Bookshelf

Firul Fantoma: povesti cusute in captuseala rochiilor

Cel mai nou film al lui Paul Thomas Anderson, „Firul Fantoma”, se construieste in jurul mai multor teme: jocuri ale puterii, pasiunii si seductiei, relatia dintre un frate si o sora, relatia dintre un adult si o mama moarta, relatia dintre un barbat si mai multe femei, moda si ritualurile atelierelor couture, condusul agresiv la volan, riscurile iubirii, perfectionism si mediocritate, puterea superstitiilor…

„Firul Fantoma” urmareste mai multe directii, insa eu l-am vazut drept un film despre „triunghiuri”. Ar putea fi vazut drept un film despre moda anilor ’50, dar e mai mult de atat. Ar putea un film despre un barbat excentric care creaza rochii si femeile care doresc sa le poarte. In fapt, e o poveste despre iubiri toxice.

Primele scene ale filmului se desfasoara dimineata devreme, intr-o lumina rece, gri-albastruie, care pare sa anunte atat temperamentul glacial al lui Reynolds Woodcock, couturierul interpretat magistral de Daniel Day-Lewis, dar si alura formala a rochiilor lui si atmosfera rarefiata, rece din atelier. In aceeasi dimineata ni se ofera o sumara creionare a lui Reynolds: incalta meticulos o pereche de sosete magenta, lustruieste pedant bombeul unor pantofi, isi piaptana parul grizonant folosindu-se de 2 perii, cu miscari ferme. Intelegem ca este genul de persoana care isi abordeaza viata si munca cu egala religiozitate, avand permanenta nevoie de solitudine si liniste mormantala.

Reynolds si-a construit o lume intreaga in casa lui din Fitzrovia. Sora sa, Cyril (jucata splendid de Lesley Manville) se ocupa de chestiunile administrative si domestice ale casei de moda, iar ea isi incepe diminetile deschizand obloanele ferestrelor pentru ca lumina soarelui sa incalzeasca podelele de lemn si scarile de marmura. Ambii frati Woodcock traiesc si muncesc in aceasta casa, in care fiecare incapere are un scop bine stabilit: o camera de proba pentru cliente, un salon pentru prezentarea colectiilor lui Reynolds, o alta camera pentru micul dejun (locul in care Reyolds prefera sa schiteze crochiuri), un etaj pentru atelier, un dormitor pentru Reynolds si, alaturi, o camera de oaspeti pentru femeile care intra temporar apoi ies din viata lui Reynolds.

Aceste relatii sunt astfel mentinute incat sa nu deranjeze vreodata mersul afacerii, echilibrul mental a lui Reynolds sau relatiile dintre frati. O data ce Cyril si Reynolds agreaza ca o anume iubita incepe sa devina minim dezagreabila, aceasta dispare (de obicei, recompensata cu o rochie couture). Marea lor dragoste, pe langa cea frateasca, este munca din atelier. De altfel, dupa ce lasa ca lumina diminetii sa inunde casa, Cyril deschide usa cusatoreselor. Acestea urca, in fosnet de fuste modeste si tropait delicat de tocuri, pe o scara in spirala, iar o data ajunse in atelier isi acopera hainele de strada cu halate albe, impersonale.

Introducerea periodica a unei noi femei este un element important in rutina acestui business de familie: fiecare femeie devine Muza temporara a acestui Creator. Noi devenim, astfel, martori ai povestii dintre Reynolds si Alma (jucata de Vicky Krieps), chelnerita la o pensiune de tara, a carei fizionomie si fragilitate amintesc de tablourile primitivilor flamanzi.

Dupa o prima intalnire, Alma se intoarce cu el la Londra si se muta imediat in camera de oaspeti, acceptand invitatia neverbalizata de a-i deveni model, muza si amanta. Intr-o scena-cheie, el ii drapeaza bucati de matase in jurul umerilor, incercand sa identifice nuanta care i se va potrivi cel mai bine. Ii incinge talia cu o panglica din muselina, apoi prinde metrajul de matase pe dimensiunile ei.

Este perfecta, ii spune Reynolds Almei, in timp ce ii examineaza trupul subtire imbracat intr-un furou transparent si i-l masoara cu pedanteria caracteristica, dictandu-i lui Cyril circumferinte, lungimi, distante, centimetri… Moda couture, ni se sugereaza, este un limbaj vizual cu propria gramatica si sintaxa. Acesta este vocabularul iubirii lui Reynolds, dar este si limbajul obsesiei lui. Aceasta e o scrisoare de iubire catre Alma, din partea unui barbat ce detine reteta precisa a felului in care femeia se potriveste in lumea lui. Cu conditia ca ea sa accepte, sa se supuna si sa fie docila.

In particular, Alma este un personaj dependent si sensibil la putere. Marturiseste, in cateva scene, cum a inceput sa se vada frumoasa sau demna de atentie abia atunci cand Reynolds a descris-o astfel; acest tip de dezechilibru dintre ei o innebuneste, o aduce in pragul crizelor de gelozie, o face sa planga incontrolabil. „Este ceva intre noi„, ii spune ea lui Reynolds in timpul unei cine in care este dispretuita si umilita. Alma nu vorbeste despre o alta femeie, ci e geloasa pe rochii. Reynolds le acorda intreaga lui atentie si tot timpul lui, iar ea poate capata un strop din acea energie doar imbracandu-le. Iata un alt triunghi, aluzie la Rebecca, filmul (si cartea lui Daphne du Maurier) citat de Anderson drept inspiratie principala. Insa Rebecca nu e doar inspiratie, ci si companionul perfect pentru „Firul Fantoma”: amandoua sunt povesti care folosesc vestimentatia drept material tactil si emotional, ancore declansatoare si pastratoare de traume.

In realitate, Alma e o femeie care oricare alta. Are insa o trasatura ce o face aproape perfecta. Este prima dispusa sa accepte forma de gandire magica a acestei familii: superstitiile impartasite de Cyril si Reynolds, povestile lor despre fantome care ii protejeaza si sunt prezente in lumea celor vii, blestemele pe care nu indraznesc sa le rupa dar impotriva carora au propriile „farmece”.

Si astfel pasim in alte doua din triunghiurile filmului. Ce vedem sunt cate doua cupluri – Cyril si Reynolds, Reynolds si Alma – care creaza o lume secreta, separata, pe care ceilalti o pot observa, dar numai ei o pot cunoaste intim si intelege profund.

Cand avea 16 ani, ii povesteste Reynolds Almei la prima lor intalnire, el a croit rochia de mireasa pentru cea de-a doua nunta a mamei lui. Guvernanta a refuzat sa il ajute, avand credinta ca lucrul la o rochie de mireasa o va blestema sa ramane vesnic nemaritata. Exista nenumarate superstitii legate de rochiile de mireasa, ii explica Reynolds: manechine care nu accepta sa le imbrace, cusatorese care refuza sa le atinga… In schimb, Cyril a fost cea care l-a ajutat. La aceeasi prima intalnire, Reynolds ii marturiseste obiceiul lui de a coase mici secrete in captuseala hainelor create de el. Sacoul purtat de el in acea seara contine in rever o bucla din parul mamei lui moarte, o rochie are o binecuvantare brodata si ascunsa in tivul interior, o alta ascunde sub cusaturi numele unei foste iubite… Numai o femeie ca Alma – surprinzatoare dar niciodata surprinsa – ar putea asculta fascinata discursul acestui barbat si gandi: „ei bine, poate ca asta inseamna dragostea”.

Designerul contemporan faimos pentru asemenea broderii secrete este Alexander McQueen. Declara cunoscutilor ca, in timpul uceniciei lui pe Savile Row, cususe cuvintele „I am a c*nt” in captuseala unui costum facut pentru printul Charles. Costumele respective au fost „rechemate” de catre firma comisionara, Anderson&Shepherd, descusute si analizate. Nici un astfel de mesaj nu a fost gasit, sau cel putin asa se spune oficial. Amuzant si deloc intamplator, Anderson & Shepherd sunt chiar cei care au croit garderoba lui Day-Lewis in acest film, la cererea expresa a acestuia.

Reynolds Woodcock nu este insa McQueen, ci un amalgam al vietilor si excentricitatilor mai multor designeri din perioada anilor ’50.

O buna parte din caracteristicile lui Reynolds se bazeaza pe cele ale lui Cristóbal Balenciaga, cunoscut pentru standardele imposibile ale studioului sau, si pe Charles James, britanicul poreclit „primul couturier al Americii”, creditat cu transferarea traditiei si maiestriei Haute Couture peste Atlantic, dar faimos si pentru temperamentul vulcanic si iesirile colerice.

Clientele ambilor designeri le erau devotate cu religiozitate, care vedeau rochiile acestora nu doar drept forme sculptate in matase, tafta si catifea, ci obiecte de cult, infuzate cu proprietati magice datorate talentului creatorilor. Femeile care imbracau rochiile Balenciaga sau James simteau ca trupurile le sunt mai frumoase, posturile le devin mai elegante si mai gratioase, trasaturile le devin mai simetrice, sufletul le devine mai puternic. In film, cand Henrietta Harding ii sopteste emotionata lui Reynolds – „Rochia aceasta imi da curaj…” – in timp ce imbraca o rochie din tafta roz si catifea visinie, ornamentata cu dantela, perle si o capa maiestuoasa, ea imprumuta de fapt o replica a lui Bunny Mellon, cea mai cunoscuta clienta a lui Balenciaga. Intreaga garderoba a acesteia – inclusiv sabotii de gradinarit – purta semnatura acestuia.

Deloc de neglijat, rochiile si taioarele purtate de Cyril sunt inspirate de cele purtate de Florette Chelot, mult timp directoare de vanzari la Balenciaga. Daca initial s-a dorit ca Cyril sa fie permanent imbracata in bleumarin, cum imbraca Chelot, pana la urma s-a ajuns la o paleta de griuri intunecate.

In multe dintre interviurile acordate de Mark Bridges, costumierul care a creat rochiile din film, acesta povesteste despre legaturile dintre realitate si fictiunea filmului: vizitele frecvente pentru documentare in V&A si Met, munca de cercetare in arhivele lui Charles James, cooptarea lui Joan Emily Brown si Sue Clarke (cele doua veterane de la V&A, initial consultante de creatie pentru film iar apoi introduse in film drept Nana si Biddy, doua dintre cusatoresele din atelierul Woodcock; Brown a lucrat pentru Hardy Amies, iar Clarke a fost profesoara de moda).

Similaritatile dintre istoria modei si viata personajului din film sunt si ele cusute, ca mici detalii, in tesatura naratiunii: comentariul lui Cyril legat de rochia-cadou de despartire pentru o viitoare fosta iubita este o referinta la o rochie a lui James, la fel ca si momentul cand Reynolds o trimite pe Alma sa dezbrace o bogata clienta alcoolica de rochia facuta de el.

Pe de alta parte, stilul rochiilor prezentate in film este intentionat departe de unicitatea, excentricitatea si spectaculozitatea creatiilor Balenciaga, James sau Dior. Reynolds Woodcock nu este un inovator, nu este un revolutionar, nu este un punct de referinta istoric. In schimb, Reynolds ocupa un loc demn alaturi de designeri londonezi respectati, dar mai putin cunoscuti: Victor Stiebel, Michael Sherard, John Cavanagh, Michael Donéllan. Creatiile lui sunt frumoase, dar grave si ingreunate de trecerea timpului.

Lumea modei reprodusa de Anderson este dintr-un timp in care designerilor li se cerea sa aiba o anume prestanta si demnitate. Statutul de celebritate era cultivat cu discretie, in spatele usilor inchise sau in saloanele lor de prezentare, unde aveau acces doar cliente cu o anume reputatie, statut si nivel financiar. La vremea respectiva, fara vanitate, designerii nu faceau obligatoria reverenta de final de catwalk. Vedem asta in scena prezentarii colectiei de primavara a casei Woodcock: Alma si alte cateva modele defileaza in fata unei audiente restranse, in timp ce Reynolds le priveste cu nervozitate printr-un vizor, ascuns de perdele intr-o usa falsa. Monografiile dedicate lui Balenciaga povestesc ca acesta facea acelasi lucru, neaparand vreodata in fata vreunui grup de cliente, oricat de fidele.

Separat de triunghiurile amoroase si jocurilor lor de putere, „Firul Fantoma” ne tine de fapt departe de lumea stralucitoare a modei si prefera sa ne sugereze adevaratele eforturi din spatele frumoaselor creatii. Spre deosebire de urmarirea live streaming a unei prezentari de moda, de o vizita la o expozitie de moda sau de parcurgerea unui feed de Instagram – echivalentul interactiunii cu moda in zilele noastre -, in film suntem mai aproape de captuseli, tipare si cusaturi decat de rochiile insele. Vedem scheletul cate unei rochii, intins pe o masa, prins cu bolduri de un bust de croitorie, drapat in jurul corpului Almei. Vedem procesul dintre crochiurile lui Reynolds si creatiile sale ca fiind mai important decat produsele finalizate. „O casa de moda care nu se schimba e o casa moarta”, spune Reynolds la un moment dat, o lectie valida in orice domeniu dar cu atat mai mult intr-o industrie-tavalug, in care un nou trend sau un moment cultural pot duce la prabusirea unei cariere de o viata.

Scurta criza de furie a lui Reynolds legata de cuvantul „sic” va ramane, probabil, unul din monologurile memorabile despre limbajul modei. Este explozia de frustrare si revolta impotriva unei idei straine pe care refuza sa o accepte, iar Reynolds pronunta cuvantul „sic” cu atat dispret, incat parca il scuipa. Cand clienta preferata il paraseste pentru a lucra cu alta casa de moda, Cyril ii explica ca situatia nu are legatura cu cat de frumoase sunt rochiile lui. Cyril este pragmatica, vizionara, o femeie cu ascutit spirit de afaceri: “I think people want what is fashionable, and what is chic.” El, insa, prefera sa se pozitioneze drept artist: un om care din pacate a ales o arta vazuta mai ales comerciala, abia apoi estetica; el cauta frumusetea eterna, nu o estetica efemera si nici un gust modelat de vulg, de masa. Cyril refuza sa ii spuna pentru ce casa de moda l-a parasit Henrietta, dar fiind anii ’50, Londra si cliente fenomenal de bogate, ne putem imagina ca e vorba de Paris si Dior.

Inainte de a incheia, va mai ofer o informatie fascinanta si amuzanta. Denumirea de „fir fantoma” se refera la o afectiune din perioada victoriana, similara sindromului tunelului carpian. Dupa multe ore de tivit si tighelit rochii in atelierele de croitorie, cusatoresele sarace nu isi mai puteau controla muschii mainilor: degetele lor pareau sa manuiasca continuu un ac si sa coasa cu un fir invizibil. Faceti acum legatura cu superstitiile lui Reynolds, fantomele imbracate in rochii de mireasa si blestemele duse de femeile care ajutau la coaserea lor…

„Firul fantoma” ascunde o morala, daca ii pot spune asa: nu ramane indragostit de o fantoma, mai ales cand viata iti ofera un om in carne si oase. Cele doua protagoniste – Cyril si Alma – au invatat sa se lupte cu nalucile, isi recunosc si respecta reciproc puterile. Nu sunt adversare, ci doua colturi ale unui triunghi. Sunt femei pline de viata si intentioneaza sa ramana astfel. Cyril e puternica pe pozitii, ea este motorul casei Woodcock. Alma isi construieste propriul rol. Nu poate fi femeia care il formeaza si influenteaza pe Reynolds. Va fi, insa, cea care il va proteja si ii va oferi tot ce are el nevoie, cu orice pret. Ea ii va tine viata si munca in maini, astfel incat rochiile lui vor umple spatiul dintre ei, in loc de a-i tine la distanta. Ea ii poate lua viata sau i-o poate reda. Rolul ei este de a-l proteja pe Reynolds de „fantome, praf si trecerea timpului.”

P.S: eu am vazut filmul la Hollywood Multiplex in Bucuresti Mall; este nou-aparut pe ecrane, dar grabiti-va sa il prindeti cat mai ruleaza de 3-4 ori pe zi.