29 decembrie si „timpii morti” din calendar

Cu multa vreme in urma aveam o reala problema cu asa-numitii „timpi morti” – acele momente petrecute in masina, intr-un ambuteiaj sau pe o canapea, in antecamera unui stomatolog. Mai ca intram in panica: aveam in fata mea o jumatate de ora sau o ora libera, pentru care nu eram pregatita, nu ii gasisem scop, nu o introdusesem in agenda. Cu cat deveneam mai ocupata, cu atat minutele se transformau in intervale disponibile care se cereau bifate, programate, ocupate. Evident, uitam ca pot fi simple momente: de savurat, de calm, de liniste.

In acea perioada simteam ca trebuie sa umplu fiecare minut cu ceva practic, tangibil, ca si cum ar fi fost sute de camere goale miniaturale al caror spatiu asteapta cuminte liste, sarcini si proiecte, iar eu traind cu speranta ca, intr-o buna zi, toata camerele vor fi ocupate si toata munca va fi fost facuta si eu voi fi ajuns, in sfarsit, la maturitate. Abia atunci, imi imaginam eu, voi putea sta linistita pe o plaja sau pe o banca de parc, avand mintea complet golita de ganduri, eliberata pentru a visa cu ochii deschisi, la fel cum faceam in adolescenta. Intr-o zi, imi spuneam eu, se va intampla, sunt absolut sigura de asta.

Lista mea cu „lucruri de facut” este impartita in trei mari categorii: urgent (scrie acel articol, completeaza acel contract, sun-o pe prietena ta cea mai buna); de facut pana la finalul saptamanii (trimite propunerea de proiect, mergi la banca sa ridici noul card, nu uita sa iei cizmele de la cizmar, spala masina si alimenteaza cu benzina) si long-term (termina de citit acea carte, invata portugheza, viziteaza toate muzeele din Bucuresti, scrie o carte de educatie vestimentara).

Problema pe care o simt, uneori, cu acest sistem pe 3 niveluri este ca „timpii morti” ajung sa imi para tot intervale care se cer umplute cu sarcini din categoria long-term. O vacanta la mare devine, astfel, singura ocazie in care pot citi 7 carti. Un drum de cateva ore cu masina este contextul in care ascult un intreg sezon de episoade ale unui anume podcast. O sala de asteptare este pretextul pentru a descarca DuoLingo. Vacanta de iarna pare ca e facuta pentru a deschide foaia alba a unui document in telefon, a scrie „Capitolul 1” cu litere aldine (bolduite, adica!) si a privi cursorul cum clipeste pe ecran, la fel de confuz ca mine.

Saptamana aceasta, cea dintre Craciun si Anul Nou, este unul din cele mai bune exemple de „timp mort”. Mii de momente goale, rezultand in letargie si vinovatie si plictiseala. O saptamana intreaga de lenevit pe canapea, stat in casa, mancat in exces, atipit la orice ora, uitat tamp la seriale TV, eventual certat cu familia pe diverse chestii marunte. O saptamana care te poate impinge sa devii claustrofoba, somnolenta, lenesa.

Aseman perioada asta cu un zbor intercontinental. Sentimentul de „timp mort” e acelasi: in ambele situatii stai si citesti o carte timp de cateva ore, ti-ai ales un film sau doua care sa nu te plictiseasca prea tare, atipesti sau dormi la ore diferite fata de programul tau obisnuit, primesti ceva mancare o data la cateva ore, te ridici de la locul si faci cativa pasi pana la baie, si cam atat. Toata lumea se raporteaza la fel la aceste zile si ore, sunt „timpi morti” pentru toata lumea. Intreaga lume se retrage in propriile barloguri. Nimeni nu face nici o comanda urgenta, nimeni nu asteapta solutia unui proiect important. Nu exista emailuri la care sa raspunzi, nu ai drumuri de facut dimineata cu copiii, cafenelele si restaurantele sunt (in mare parte) inchise, salile de cinema sunt goale. Strazile sunt goale, parcarile sunt goale. E ca si cum intreaga lume expira usurata si intra in hibernare rapida.

Dar ce sentiment minunat e, l-ati descoperit? Sa nu faci nimic, sa nu fie nevoie sa faci nimic. Eu am inceput sa il simt abia de cativa ani incoace si ma abandonez lui cu cea mai mare placere…

Sa fii fortata de imprejurari sa nu faci nimic, ca in zilele in care iti uiti telefonul acasa. Nimeni nu poate da de tine, nu mai ai ancora ecranului-portal care te transporta in lumea social media, nimic nu-ti bazaie si nu-ti vibreaza si nu-ti piuie in geanta sau in buzunar. Ce libertate, ce dezlegare, retraire a copilariei! Te-ai putea oricand urca in primul tren spre Brasov, te-ai putea plimba pe strazile lui inguste o zi intreaga, te-ai putea opri sa mananci intr-un loc in care poti intra in vorba cu necunoscuti, ti-ai putea chiar lua o camera la o mica pensiune, iar apoi te-ai intoarce cu ultimul tren in Bucuresti, pentru a fi acasa la cina cu familia – si nimeni nu ar sti cum ti-ai petrecut ziua, ar fi micul tau secret si mica ta placere ne-vinovata… Evident, nu o vei face niciodata, cel mai probabil abia astepti sa ajungi seara acasa ca sa iti recuperezi telefonul.

In realitate, nu exista „timpi morti”. A fost una din revelatiile traite in ultimii ani. Minutele ne sunt la fel de vii pe cat suntem noi de pline de viata, iar a le lasa libere inseamna o pauza necesara, o distanta pe care o putem lua fata de obiceiul de a face tot timpul ceva. Nu „facutul” da sens acelor minute sau acelor zile, ci emotiile pe care le traim in acele momente. Putem „face” un lucru pe pilot automat, cu mintea si privirile goale, iar acel lucru e, de fapt, lipsit de sens, de inteles, de semnificatie. Peste ani, nu ne vom aminti momentul in care spalam vasele uitandu-ne in gol, minutele pe care le-am petrecut parcurgand kilometri de feed de Instagram, timpul petrecut pe Netflix straduindu-ne sa alegem un film din lista de trei sute douazeci si sapte de titluri salvate.

Philip Larkin, unul din poetii ale carui cuvinte ma emotioneaza de fiecare data cand le citesc, are undeva aceste versuri:

„Dead minutes make up dead days, and what are they for?
Days are for where we live. They are to be happy in:
Where can we live, but days?”

Asadar, astazi puneti-va deoparte listele cu lucruri de facut si bifat. Bucurati-va intreaga zi – si inca vreo 4 – de facut absolut nimic. Linistiti-va, schimbati ritmul. Ingrasati-va 2 kilograme. Dormiti 11 ore, pana ce tenul vostru va arata ca o piersica. Iesiti in miezul zilei la o plimbare, plecati la intamplare pe strazi, fara tinta. Dati ultima pagina a unei carti, . cititi ultimul cuvant, inchideti-i copertile, apoi luati alte. Beti 10 cani de ceai pe zi. Infulecati toata placinta cu mere. Mancati ultima ciocolata. Nu va machiati. Uitati-va la cateva filme lungi. Deschideti ferestrele si priviti, doar priviti. Ascultati doar muzica, dar nu un radio. Respirati. Nu vedeti ca pana si soarele se chinuie sa se ridice deasupra orizontului? Nu va folositi de zilele astea pentru a completa spreadsheet-uri, face planuri (nici macar de vacanta) sau scrie liste (nici macar de rezolutii de an nou).

Va invit sa faceti lucrurile astea pentru ca, in toate celelalte saptamani si zile ale anului, va veti trezi la 6 dimineata, dupa ce ati oprit de 3 ori alarma. Veti face programari la dentist, programari de sedinte de lucru si sedinte cu parintii, programari la coafor, programari la ora de spinning, programari de weekenduri „spontane”. Veti manca pe fuga la pranz, veti sta cu laptopul in brate la pedichiura, va veti machia cat stati in trafic. Veti avea ocazia sa umpleti – pana la refuz! – toate acele mici camere goale ale minutelor din fiecare zi, iar apoi va veti grabi sa le umpleti pe cele ale urmatoarei zile… (Opusul este si el posibil, la inceput de ianuarie tin un workshop despre cum puteti avea un an simplificat, mai linistit, mai putin aglomerat, aici sunt detaliile).

Insa pentru moment, dati-va voie sa va linistiti. Respirati. Savurati. Bucurati-va de zilele astea pe indelete; eu asa fac.