Ne-am lenevit?

Perioada asta din an e, pentru mine, un echilibru delicat. Nu sunt total neproductiva, dar nici cu adevarat pro-activa. Cunoasteti starea? Sunt momentele acelea in care ideile vin si pleaca, rareori capatand forma si continut; planuri sunt creionate mental, dar mana e prea lenesa ca sa le astearna pe hartie si dureaza pana se coaguleaza; viata continua, insa energia ii e mai molcoma, mai fluida, mai domolita, aproape nemiscata. Ca aerul unei dupa-amieze toropitoare de august – vi le aduceti aminte, nu-i asa? Abia cateva zile ne despart de ele…

Este, de fapt, o stare neutra – ca atunci cand lasi masina mergand, insa maneta cutiei de viteze e in asteptare. E o pauza. Un spatiu.

Un psiholog mi-a spus candva ca a face o pauza e terapeutic si o decizie necesara – pentru minte, corp, suflet. Avem nevoie ca balanta noastra interioara sa se opreasca, sa se recalibreze, sa ne dam timp pentru a ne recapata suflul.

Problema apare cand repausul se transforma intr-un permanent malaise. Se intampla incet, pe nesimtite si devine o stare de amanare continua, care o inlocuieste pe cea de actiune, decizie, puls vivace. Zilele se transforma in saptamani, pretextele se multiplica, iar noi ne extragem -incetul cu incetul – din ritmul vietii. Slowly but surely, nu ne mai impotrivim lucrurilor, devenim somnolenti sau somnambuli, ne e din ce in ce mai greu sa prindem viteza si sa inaintam.

Un proces lent, care incepe fara intentie, dar care ne poate seca de entuziasm si pofta de viata.

Personal, simt si cred ca avem nevoie de energie din ce in ce mai multa pentru a ramane conectati, implicati, in miscare, mai ales pe masura ce trece timpul. E din ce in ce in mai impovarator sa bifezi tot, sa spui prezent peste tot, tuturor si mereu.

Sa fie oare mai simplu sa lasi lucrurile sa treaca pe langa tine, sa te complaci in a fi observator? Nu cred. Ne simtim cel mai bine cand facem efort, cand suntem “in arena” cum spune Brene Brown, cand ne reusesc lucruri! Nu rezultatele sunt secretul starii de bine, ci procesul de implicare, de a face concret ceva.

Actiunea, nu pasivitatea, este raspunsul.

Mai usor de spus decat de facut, nu?

Am avut chef sa lenevesc in ultimele cateva zile – nu, in ultimele multe zile!- si stiu ca atunci cand ma las cucerita fara termen-limita de aceasta stare, imi e greu sa reintru in ritm. Fizic, mental, emotional.

Daca mi se intampla sa nu ma plimb prin oras 2-3 saptamani, de la un punct incolo e ca si cum acest obicei a existat doar intr-o alta viata, abia imi aduc aminte placerea flanarii. Cand zile in sir ma prinde un serial, revenirea la lectura e ca iesirea dintr-un vis, necesita efort. Daca – asa cum mi se intampla acum – emailul meu e setat pe “out of office” timp de 2 saptamani, mai bine declar email bankruptcy…

Acelasi lucru se intampla si cu blogul. L-am tratat cu lejeritate vara asta si se simte. Eu simt: cuvintele imi sunt putin ruginite, nu curg cu fluiditatea pe care mi-as dori-o. Ideile sunt rare si frazele sincopate. Care e solutia?

Solutia nu e usoara, dupa cum am descoperit. Ma imbarbatez de una singura, ma straduiesc sa ma disciplinez, imi tin cuvantul fata de mine.

Asa ca zilele astea blochez calupuri de timp in program pentru plimbari; planific teme de articole pentru blog si programez timpul dedicat scrisului; sterg aplicatiile de mail, HBO Go si Netflix din telefon ca sa nu pot pretexta “nu am timp seara pentru citit”; bifez cu constiinciozitate sarcinile – personale si profesionale – de pe lista cu to-do… Nu e vorba ca altfel nu vreau sa le fac, ci mai curand apare o sincopa intre mintea care isi doreste diverse lucruri si capacitatea mea de follow-through la final de vara.

Aceleasi principii par sa guverneze intregul univers si orice tip de demers. Inceputul e dificil – iesirea din starea neutra, imboldul initial, avantul continuat de miscare. Nu e nevoie sa avem toate solutiile in ziua 1, raspunsurile pot veni si pe parcurs, insa ramanerea in asteptare, in pasivitate, in amortire, in latenta este cea mai rapida cale de a paraliza.

Desi stiu toate aceste lucruri, in vara asta am avut o revelatie. Abia acum am inteles ca e nevoie sa (imi) accept aceasta stare de slow-mo, interna si externa. Nu pe termen nedefinit, dar sa o respect si sa o traiesc ca atare, ca apoi sa imi revin firesc. Abia acum vad si simt aceasta stare drept necesara, benefica, indispensabila pentru ceea ce urmeaza. Sunt atenta insa la “semne” si cat dureaza, cat se prelungesc.

Daca e o lectie in tot ce am scris, this is it: dati atentie propriilor semnale. Cele mai multe vor fi minore si simple (precum anularea sau amanarea mai multor indatoriri din agenda), altele ceva mai serioase (cum ar fi imposibilitatea de a va trezi dimineata la o ora rezonabila, reveriile care dureaza zile in sir, apatia si indiferenta in fata oricaror propuneri). Le veti recunoaste, sunt prietene vechi. Pe cat de incantatoare si delicioase sunt ca stari, nu va lasati incetinite la nesfarsite.

Si ce alt mai moment e mai bun pentru trezire, daca nu septembrie?