Se ofera cineva sa reinventeze roata?

Cand vine vorba de nasterea, originalitatea si raspandirea ideilor, moda ne poate invata cate ceva.

Unul dintre cele mai memorabile momente din cinematografia cu tematica fashion este in „Diavolul se imbraca de la Prada”. Meryl Streep (una dintre actritele mele preferate si singura la inaltime in tot filmul asta) o joaca pe Miranda Priestley, redactora sefa a revistei Runway, iar Anne Hathaway este Andy, asistenta ei intentionat foarte unfashionable.

Pusa in fata alegerii dintre doua curele foarte similare, Andy isi exprima dispretul pentru lumea fustelor, gentilor si accesoriilor cu eticheta de designer, iar Miranda o plezneste verbal, cu o ucigatoare raceala, pentru asa-zisa ei aroganta, in monologul care urmeaza:

„This… ‘stuff‘? I see, you think this has nothing to do with you. You go to your closet and you select out that lumpy blue sweater, for instance, because you’re trying to tell the world that you take yourself too seriously to care about what you put on your back.  But what you don’t know is that that sweater is not just blue, it’s not turquoise, it’s not lapis, it’s actually cerulean.  You’re also blithely unaware of the fact that in 2002, Oscar De La Renta did a collection of cerulean gowns.  And then I think it was Yves St Laurent, wasn’t it, who showed cerulean military jackets? And then cerulean quickly showed up in the collections of 8 different designers.  Then it filtered down through the department stores and then trickled on down into some tragic Casual Corner where you, no doubt, fished it out of some clearance bin.  However, that blue represents millions of dollars and countless jobs and so it’s sort of comical how you think that you’ve made a choice that exempts you from the fashion industry when, in fact, you’re wearing the sweater that was selected for you by the people in this room.  From a pile of stuff. „

Miranda este la fel de intuitiva ca un psiholog. Adevarul este ca, fie ca ne plac puloverele lalai albastre sau gentile Balenciaga, cand e vorba de ceea ce imbracam putini dintre noi sunt „ganditori originali”. Exista, desigur, adevarati inovatori, dar daca nu suntem genul care sa vopsim o bucata de material in cada, ca apoi sa croim din ea o rochie, stilul nostru este de fapt produsul mintii altcuiva. Iar ceea ce este adevarat despre pulovere albastre ca ale lui Andy este adevarat si despre idei, care se misca prin eter in moduri total imprevizibile. Daca crezi ca ai descoperit un talent nou, ca esti prima care inventeaza o reteta sau cea dintai care foloseste o oarecare combinatie cromatica, poti fii aproape sigura ca nu e asa.

Asta se intampla nu pentru ca am fi lipsiti de creativitate, ci pentru ca, in realitatea actuala, nu putem opera ca agenti liberi. Toti suntem prinsi intr-un tipar complex de comportamente colective, de multe ori organizate spontan si, cel mai adesea, aflate dincolo de zona noastra de awareness si intelegere. Psihologii sunt foarte interesati de aceste cercuri de idei, de felul in care acestea se dezvolta si de cum le navigam. Exista, se intreaba ei, un aranjament social ideal pentru crearea si diseminarea/ transmiterea ideilor, pentru amestecarea inovatiilor si imitatiilor? Ce este mai periculos: sa imprumuti din produsul mintii altora, sau sa fii prea mult un explorator singuratic?

Toata tirada mea a pornit, de fapt, de la citirea rezultatelor unui studiu facut la Indiana University. Un grup de psihologi au cautat raspunsuri la intrebarile de mai sus, incercand sa descifreze ce inseamna mintea sau gandirea „colectiva”. Ca sa isi dea seama cum stau lucrurile, oamenii respective au creat un mediu virtual, o lume virtuala via internet in care grupuri de persoane, de diverse marimi – de la 20 la 200 – forau simultan in cautarea ideilor. Cercetatorii au folosit intentionat cuvantul „a fora”, pentru a sublinia faptul ca ideile sunt resurse abstracte, hrana pentru creier: pe masura ce rezolvam diverse probleme cu care ne confruntam zilnic, observam cum ideile celorlalti sunt puse in aplicare, inventam apoi cateva ale noastre, facem un fel de barter intre ideile lor si ale noastre – si apoi asteptam sa vedem daca functioneaza sau nu.

Iata un exemplu a felului in care se derula experimentul. Participantii, conectati la internet, sunt rugati sa ghiceasca un numar de 0 la 100, apoi primesc feedback sub forma unor puncte (in functie de cat de apropiat sau indepartat a fost raspunsul lor de cel stabilit de cercetatori). Ganditi-va la aceasta situatie sub forma unei prime zile la un job nou: habar nu aveti de regulile interne, nu stiti care este cultura organizationale, cine cu cine lucreaza si cine pe cine barfeste; tot ce puteti face este sa ghiciti. Dar desi ghiciti si de multe ori ghiciti corect, in paralel va urmariti colegii, urmariti ce decizii iau sau cu cine discuta si cautati indicii pentru cat de bine se descurca. Daca se descurca mai bine, poate e mai simplu sa ii imitati decat sa ghiciti la nesfarsit, ca la alba-neagra? Sau sunteti dispusi sa ghiciti in continuare?

Si tot asa… Trial and error, imprumutam, facem compromisuri, pana ne dam seama exact cum stau lucrurile. Intre timp, toti ceilalti participanti la experiment dezvolta un comportament similar, inclusiv partea cu urmaritul tau, de aceasta data. Cercetatorii au organizat experimentul in mai multe feluri, fiecare aproximand un alt tip de grupuri sociale reale. De exemplu, in retelele „locale”, participantii erau conectati doar cu cativa vecini de-ai lor, pe cand in forma „globala” retelele de conectivitate erau complexe si participantii nu se cunosteau intre ei. In sfarsit, in varianta de „small world„, participantii erau conectati local, dar existau si cateva persoane din retelele globale.

Rezultatele studiului au fost cat se poate de surprinzatoare. Retelele globale functionau excelent atunci cand probleme erau usoare (logic, din moment ce un grup puternic conectat transmite informatiile rapid, iar viteza este factorul esential in diseminarea acestora). Pe masura ce problemele deveneau mai complexe sau mai grele, retelele „small world” performau mai bine decat cele mari. Cu alte cuvinte, truismul „cu cat mai multa informatie, cu atat mai bine” se dovedeste a fi neadevarat in chestiuni complicate de viata. In sfarsit, cele mai performante retele s-au dovedit a fi cele locale.

Ce am vrut sa spun cu textul asta lung? Niciunul dintre noi nu poate naviga de unul singur prin lume. Este periculos si am consuma mult prea multe resurse, in mod inutil – asa cum s-ar intampla daca ne-am apuca sa ne cream propriile haine, in loc sa facem cumparaturi la mall. Dar exista si un pericol in aceasta conectivitate si lipsa de creativitate. Daca toti ajungem sa cunoastem aceleasi lucruri – si doar pe acestea – , vom ajunge sa traim intr-o lume in care toti gandim la fel, dupa aceleasi tipare. Am fi mult prea omogeni si ne-am comporta ca o turma, in loc sa impingem in fata cate un explorator curajos. E suficient sa ne uitam in jurul nostru ca sa observam ca oameni se raliaza atat in jurul unei idei bune, dar si in spatele celor proaste: in politica, in literatura, in televiziune, in consumerism si, da, in lumea modei.  Cum altfel va explicati popularitatea unor uratenii ca Uggii?