Daca ar fi sa-mi aleg un moment preferat, ar fi acela cand deschid usile dulapului dintr-o camera de hotel. Hainele sunt aliniate cuminti pe umerase, se leagana usor in spatiul aerisit, in camera se aude doar sunetul metalic al carligelor de umeras. Imi imaginez propriile haine ca fiind oameni invizibili care, dupa ce au stat inghesuiti intr-o camera claustrofobica de bloc, acum respira adanc, isi intind bratele, se balanseaza ritmic: inainte, inapoi, inainte, inapoi… E placut sa iti vezi toate hainele, sa intinzi bratul si – chiar in clipa in