Ultima data cand am observat influenta exercitata de stilul unui personaj sau a unui serial TV in moda a fost pe vremea cand urmaream Mad Men. Fustele ample si cardiganele scurte purtate de Betty Draper erau masiv copiate – de branduri, in pictoriale, in moda strazii, in social media. Ceva mai de curand am observat un fenomen similar cand am bifat pe Netflix Forbrydelsen (The Killing), un serial politist danez: garderoba Sarei Lund, personajul principal, parea sa fie inspiratia pentru toate tricotajele colectiilor de iarna trecuta. Iar cel mai recent…
Filmele cu super-eroi si super-eroine nu intra deloc sub umbrela „artei” cinematografice. Insa date fiind mega-bugetele de productie, merchandising si promovare, ele au devenit esentiale atat pentru veniturile studiourilor, dar mai ales pentru activitatile de peste vara ale cinematografelor. Unul dintre cele mai nou-lansate astfel de blockbustere estivale este Wonder Woman, un film care ar putea deveni important: nu pentru cinefile sau industria cinematografica, ci pentru feministe. Este primul film de lung metraj regizat de o femeie (Patty Jenkins, responsabila pentru Monster) si al carei personaj principal este o super-eroina
„I truly believe that happiness is possible… even when you’re thirty-three and have a bottom the size of two bowling balls.” Ca ne place sau nu, in fiecare dintre noi se ascunde o Bridget Jones: cu gafe vestimentare, sociale si gastronomice, indragostita ca un personaj din Jane Austen, cu aplomb si putere de decizie doar la inceput de ianuarie, incurajata de prieteni sa analizeze in amanunt, in jurul unei sticle (sau trei) de vin, replicile iubitilor de moment… Pentru mine, Bridget e un fel de guilty pleasure. Am citit prima
Vara s-a incheiat, chiar daca inca este cald. Agendele ne sunt deja pline de idei, intalniri, proiecte, evenimente, lucruri de facut si de rezolvat. Zilele devin mai scurte si serile mai lungi. Pe nesimtite, trecem de la zile cu sare si nisip pe piele la seri cu gust de cacao si miros de frunze arse, de la rochii vaporoase la pulovere moi, de la dupa-amiezi de duminica petrecute in aer liber la seri pe canapea, citind invelite intr-o patura subtire. Este o perioada splendida, intre sezoane… Cred ca secretul unui
Nu se intampla des sa ma aventurez in domeniul cinematografiei si analizei de costume de film, insa recent-vazutul Imitation Game mi-a oferit un bun subiect de conversatie: garderoba unor minti stralucite din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si detaliile subtile ale hainelor, care creioneaza sau sugereaza caracterele personajelor (fara sa mai pun la socoteala povestea in sine, extraordinara si tragica!). In mai toate filmele a caror actiune se petrece in anii ’40, personajele sunt imbracate in tinute austere. Croielile sunt simple, functionale, lipsite de rafinament, culorile sterse iar tesaturile
Am vanat acest film de la lansarea lui, in ianuarie. Vazusem cu ceva timp in urma „L’amour fou”, aveam asadar un punct de reper. Filmul lui Jalil Lespert este mai elegant, mai glamorous, aparent foarte apropiat de realitate (desi subtil cenzurat)… Este un film care se „rasfoieste” asa cum frunzaresti o revista de moda de lux. Exista atmosfera rafinata, zgomotele in surdina, estetica studiata. Foarte rapid, dupa primele cadre, te instalezi comod si stii ca pe ecran vor defila personaje sic si splendide colectii de moda (autentice, din arhivele personale
Ea, Angelique Delange (jucata de Isabelle Carré) este timida. Atat de timida, incat i se inmoaie picioarele cand vorbeste cu un necunoscut, se inroseste total, isi pierde respiratia cand i se adreseaza o intrebare. El, Jean-René Van Den Hugde (jucat de Benôit Poelvooerde) este timid. Atat de timid, incat femeile il terorizeaza, amuteste in fata angajatilor, paralizeaza cand ii suna telefonul. Dincolo de anxietate si efortul constant de a si-o depasi, ea si el au inca ceva in comun: iubesc ciocolata. Ea este un talentat maestru ciocolatier in cautarea unui
Familiile sunt construite pe si cu dragoste. Multe, dar nu toate. Altele sunt tesute ca o panza de paianjen: pe minciuni, adevaruri spuse pe jumatate si secrete domestice, certuri cu sute de decibeli, ranchiuna si tristete, abuzuri, mizerii adunate de-a lungul mai multor generatii. Pentru ca „life is long”, asa cum spune T.S. Eliot si prima replica din „August: Osage County”. Cei din clanul Weston, personajele din film, isi tin cu greu echilibrul pe o felie de realitate in deriva. La suprafata par functionali si normali, dar in profunzime, dincolo
La Oscarurile din 1979, filmul lui Robert Benton a castigat 5 premii. Nici unul dintre ele pentru costume. De fapt, garderoba din Kramer vs. Kramer – supervizata de Ruth Morley, cea care crease si costumele din Annie Hall si Taxi Driver cu cativa ani inainte – nu a fost nici macar nominalizata. Am revazut filmul ieri noapte (nu il mai vazusem de mai bine de 10 ani). Este o simfonie de bejuri, griuri, marouri si nisipiu, in acord perfect cu toamna permanenta din New York-ul lui Benton – in realitate
Elling este unul dintre acele filme surprinzatoare, care te lasa cu o lacrima in coltul ochiului, cu zambet pe buze si cu multe intrebari. A fost nominalizat la Oscar dar nu a castigat. Ok, poate nu a castigat THE Oscar, dar sigur a castigat alte premii, prin inimile celor care l-au vazut. Anyway, nu despre film in sine sau despre personajul principal vroiam sa vorbesc in dimineata asta, ci despre rolul de limbaj stenografic al hainelor. Pentru ca, chiar daca nu urmaresti dialogurile in norvegiana si nu reusesti sa citesti