Abia atunci cand tot ce etichetam drept „normal” este imprastiat in patru vanturi si devine subiect de conversatie nostalgica, incepem sa tanjim dupa familiar, simtim nevoia sa ne sprijinim in ceea ce cunosteam a fi stabil, ajungem sa pretuim rutina si tabieturile. Tot ceea ce inainte luam de bun – un gest firesc de-al nostru, un „ceva” facut din reflex – acum pare extraordinar, pretios, aproape un ritual. Imbracatul a devenit, pentru mine, o astfel de practica constienta si atenta. Nu stiu cum decurgea pentru voi, pana acum o luna
In perioada asta, cele mai multe dintre noi lucram de acasa: ne-am reconfigurat programul, spatiul de locuit si cel personal, obiceiurile. In plus, nu primim vizite, nu mergem in vizite, am rarit pana si iesirile la supermarket. In conditiile astea, conteaza cu ce te imbraci, daca tot nu te vede nimeni? Pe facebook, cineva facuse chiar zilele trecute, un sondaj legat de asta, intreband cum ne imbracam stand atat de mult in casa. In haine vechi, uneori decolorate, deformate, al caror aspect e rusinos de deteriorat pentru a fi purtate
Spre deosebire de normalul zilelor mele, saptamana trecuta am lucrat doar de acasa. (Am zugravit, daca chiar vreti sa stiti motivul. Bine, nu vroiati…) Cativa dintre cei carora le-am spus m-au intrebat: „Si cum te imbraci cand lucrezi de acasa? Te imbraci ca si cum ar fi zi de lucru sau ca si cum stai acasa, adica.. pas vraiment?” O buna prietena mi-a trimis si un sms: „Eu, cand lucrez de acasa, stau in varful patului. De aia la reduceri imi cumpar doar pijamale.” Am incercat -vre doua zile intregi
