Luni, ora 12:30. Asezata intr-un scaun comod la coafor, astept ca vopseaua de par sa isi faca efectul. Patruzeci si cinci de minute de rabdare in care, inevitabil, la un moment dat deschid Instagramul. Rulez masinal feed-ul, vad fotografie dupa fotografie fara sa le privesc cu adevarat: imaginile seamana atat de mult intre ele (insotite de paragrafe insipide, cliseistice, lipsite de substanta), incat catorva conturi le dau imediat unfollow. Dupa vreo 30-40 de postari, privirile imi cad pe un citat re-postat si re-circulat, a carui autor original s-a pierdut in
Perioada asta din an e, pentru mine, un echilibru delicat. Nu sunt total neproductiva, dar nici cu adevarat pro-activa. Cunoasteti starea? Sunt momentele acelea in care ideile vin si pleaca, rareori capatand forma si continut; planuri sunt creionate mental, dar mana e prea lenesa ca sa le astearna pe hartie si dureaza pana se coaguleaza; viata continua, insa energia ii e mai molcoma, mai fluida, mai domolita, aproape nemiscata. Ca aerul unei dupa-amieze toropitoare de august – vi le aduceti aminte, nu-i asa? Abia cateva zile ne despart de ele…
„There is something infinitely healing in the repeated refrains of nature – the assurance that dawn comes after night, and spring after winter.” – Rachel Carson In ultimele doua saptamani, a devenit melodia pe care o ascult on heavy rotation. E plina de speranta, de acel sentiment de anticipare si nerabdare pe care stiu ca il simtim toate zilele astea. Unde e primavara? De ce se lasa atat asteptata? Cand va fi, in sfarsit, prima zi cu mult soare, neintrerupta de nori si ploaie? „Here comes the sun, little darling”,
