Poate ca faci parte din acel 1% din populatia feminina, rarissime exemplare care isi cunosc silueta si paleta cromatica, au dulapul ordonat, care isi intretin si imbogatesc garderoba pe baza unei liste de shopping, care isi pregatesc din timp tinutele si, mai ales, care stiu ce piese tin in dulap, le poarta pe toate si tin la ele, in egala masura. Insa sunt mai mari sanse sa te incadrezi in celelalte 99% dintre femei. Cele care au idee despre ce le sta bine si ce nu, dar cedeaza tentatiilor la
Trebuie sa fi fost 1990 sau 1991, eram in scoala generala. Acela a fost momentul in care am purtat primele mele piese statement – desi, la varsta aia, evident ca nu le numeam „statement” si nici nu foloseam cuvantul „piesa„, but there you go… Sfanta Trinitate stilistica a adolescentei mele era formata dintr-o pereche de jeansi prespalati, taiati si cu talia inalta (astazi i-as descrie drept acid-wash si destroyed, cu silueta mom) si un tricou cropped in culori fluorescente (trimise de un unchi care locuia la New York), plus o
Am certitudinea ca cel putin o data in viata – sau poate chiar cel putin o data pe an! – ti-ai pus problema identitatii tale stilistice. Ce exprimi? Cine esti? Ce imagine ai? Ce mesaj transmiti? Capacitatea noastra de a ne imbraca cum ne place (pe gustul nostru), cum putem si dorim (in functie de dispozitie, temperament, context, statut) este incurajata de moda si, o data cu educatia noastra vestimentara, capacitatea ne este cultivata si transformata in talent, dexteritate. Societatea si fondul nostru socio-cultural (educatia „de acasa”) ne mai restrictioneaza
Sabina, o cititoare a blogului, m-a tachinat in particular pe acest subiect. Am schimbat cateva mesaje, intrebarea-umbrela din partea ei sumarizandu-se astfel: „ce conteaza mai mult, sa avem stil sau sa avem „un” stil?” Extraordinara intrebare, v-ati dat seama? Implica claritate, individualizare, intelegere a unor diferente fundamentale. O data manusa aruncata, i-am raspuns Sabinei ca sunt pregatita sa ma lansez intr-o dezbatere si sa scriu despre ea pe blog. In mod spontant, cand primesc intrebari despre stil, incerc sa le explic prin paralele cu alte fatete ale vietii noastre de
Nu ca intentionez sa ma felicit, dar am ferma convingere ca in prezent ma imbrac mult mai bine, mai cool si mai personal decat am facut-o vreodata. Jeansii prespalati ai anilor ’90, rochiile din lycra, tricourile cropped in culori fluorescente, incaltamintea cu talpa groasa zimtata – been there, done that. Rochiile-furou inflorate, puloverele grunge oversized, fustele maxi drepte, tricourile negre cu embleme ale trupelor rock de la inceputul anilor 2000 – idem. Am avut parte si de cateva freze dezastruoase: un permanent de care nu am scapat multi ani la
„Ce vorbesti, fusta asta? Nici nu mai stiu de cati ani o am!” Asa a sunat raspunsul meu standard zilele trecute, cand mai multe prietene mi-au complimentat tinuta. Adevarul e ca chiar purtam o fusta veche – ma rog, de acum 7 ani, ceea ce o face „veche” in comparatie cu ritmul absolut innebunitor in care se misca azi trendurile. Fusta asta a supravietuit cu stoicism trierilor bi-anuale la care imi supun nu doar garderoba, ci TOT ce am in casa: incaltaminte, carti, farfurii, obiecte de decoratiuni interioare, accesorii, reviste,
Am zile, cum e cea de azi, in care lucrez de acasa. Din cand in cand, fac o pauza din scrisul articolelor si sesiunile online cu cliente pentru o doza de Instagram si o ceasca de ceai. Ma uit in jurul meu. Nu e spatiu glamorous: am masa plina de hartii si pagini rupte din ziare, intr-un colt se inalta primejdios un turn de carti, reviste si albume de moda, pe agenda lipita de cotul meu se odihneste un biscuit de ovaz mancat de jumatate. Piesa de rezistenta? Una dintre
Cristina, veche cititoare a blogului meu si „absolventa” de curand a 60 days of styling, mi-a scris la finalul celor doua luni: „Mi-am dat seama de un lucru, pe masura ce ma fotografiam si imi evaluam tinutele. Majoritatea femeilor se cramponeaza de silueta (asa faceam si eu pana de curand!), dar prea putine fac legatura dintre haina si alura. O rochie inflorata arata poetic si romantic pe o blonda cu parul lung si buclat, iar aceeasi rochie, purtata de o bruneta cu breton drept si coafura asimetrica, va arata anapoda,
Mi-aduc aminte perioada liceului, cand eu scotoceam in dulapul surorii mele, iar ea cotrobaia pe furis in al meu. Imprumutam de la ea o rochie albastra, iar ea lua de la mine tricoul in nuante fluorescente si jeansii rupti. Faceam acelasi lucru si cu prietenele de-o seama, cele cu care apoi susoteam despre baieti, ce citisem in „Bravo” si mici alte drame inerente varstei. Cum, voi nu faceati la fel? Astazi, cand se intampla sa merg la shopping cu 2 prietene – sau 2 surori -, ma amuz ascultandu-le. La
„I truly believe that happiness is possible… even when you’re thirty-three and have a bottom the size of two bowling balls.” Ca ne place sau nu, in fiecare dintre noi se ascunde o Bridget Jones: cu gafe vestimentare, sociale si gastronomice, indragostita ca un personaj din Jane Austen, cu aplomb si putere de decizie doar la inceput de ianuarie, incurajata de prieteni sa analizeze in amanunt, in jurul unei sticle (sau trei) de vin, replicile iubitilor de moment… Pentru mine, Bridget e un fel de guilty pleasure. Am citit prima
