Abia atunci cand tot ce etichetam drept „normal” este imprastiat in patru vanturi si devine subiect de conversatie nostalgica, incepem sa tanjim dupa familiar, simtim nevoia sa ne sprijinim in ceea ce cunosteam a fi stabil, ajungem sa pretuim rutina si tabieturile. Tot ceea ce inainte luam de bun – un gest firesc de-al nostru, un „ceva” facut din reflex – acum pare extraordinar, pretios, aproape un ritual. Imbracatul a devenit, pentru mine, o astfel de practica constienta si atenta. Nu stiu cum decurgea pentru voi, pana acum o luna
In perioada asta, cele mai multe dintre noi lucram de acasa: ne-am reconfigurat programul, spatiul de locuit si cel personal, obiceiurile. In plus, nu primim vizite, nu mergem in vizite, am rarit pana si iesirile la supermarket. In conditiile astea, conteaza cu ce te imbraci, daca tot nu te vede nimeni? Pe facebook, cineva facuse chiar zilele trecute, un sondaj legat de asta, intreband cum ne imbracam stand atat de mult in casa. In haine vechi, uneori decolorate, deformate, al caror aspect e rusinos de deteriorat pentru a fi purtate
