Luni, ora 12:30. Asezata intr-un scaun comod la coafor, astept ca vopseaua de par sa isi faca efectul. Patruzeci si cinci de minute de rabdare in care, inevitabil, la un moment dat deschid Instagramul. Rulez masinal feed-ul, vad fotografie dupa fotografie fara sa le privesc cu adevarat: imaginile seamana atat de mult intre ele (insotite de paragrafe insipide, cliseistice, lipsite de substanta), incat catorva conturi le dau imediat unfollow. Dupa vreo 30-40 de postari, privirile imi cad pe un citat re-postat si re-circulat, a carui autor original s-a pierdut in
Trec printr-o perioada mult mai aglomerata si mai agitata decat de obicei. In fiecare saptamana tin cate 2-3 doua cursuri de stilism si outfit creation, sesiuni de personal shopping si evaluari de garderoba, filmari si interviuri, propun proiecte pentru doua mall-uri bucurestene, pe langa organizare de workshopuri, raspuns la emailuri, respectat intalniri, socializare… Am ajuns sa visez la timp liber, la somn de dupa-amiaza, la ore – nesfarsite, languroase, savuroase – de lene si de nefacut nimic. Am ajuns sa visez sa nu imi sune telefonul, sa nu functioneze internetul,
